Category: Comportamente

Erori de gândire în business: cum afectează deciziile și cum să le evităm

Mediul de business prezent este unul cu nivel de impredictibilitate fără precedent în istoria umană. Responsabilitatea atenuării acestei impredictibilități cade pe umerii fiecăruia, indiferent că suntem în rol de leadership sau de angajat cu puține responsabilități. Sunt cel puțin direcții ce privesc această responsabilitate:

  • una pentru deciziile pe care le luăm în business cu impact asupra tuturor (echipă, organizație, comunitate),
  • iar o alta ce ține de felul în care gândește persoana, cu impact asupra sa, în primul rând. Totuși, pentru că deciziile le luăm în funcție de tiparele noastre de gândire, impactul felului în care gândim se reflectă și în deciziile noastre și, deci, și asupra celorlalți.

Din perspectiva aceasta, o serie de cercetători, precum Kahneman sau Tversky, vorbesc despre erorile de gândire sau cognitive bias, care pot afecta în mod negativ viața indivizilor și deciziile, inclusiv cele de business. Dar acestea nu sunt neapărat o noutate, căci Aristotel observase o serie de astfel de distorsiuni cognitive încă din Secolul IV î.H. Așadar, nu sunt erori ce aparțin timpului prezent, ci aparțin felului în care funcționează mintea noastră, adică au o latură relativ inconștientă. Iar noi devenim conștienți de ele analizând deciziile noastre, dar, mai ales, analizând limbajul pe care îl utilizăm zi de zi în contextele în care ne aflăm. Scopul? Să luăm decizii mai raționale și mai obiective, care ne pot ajuta să devenim mai performanți sau cel mai puțin mai conștienți de ceea ce facem în fiecare zi.

Am selectat pentru acest articol câteva erori de gândire pe care le-am identificat și care pot fi utile celor din mediul de business:

O eroare de gândire care apare des în business, mai ales pentru cei aflați în rol de manageri (de orice nivel), este aceea de a se înconjura de oameni complianți. Sunt foarte confortabili, nu te scot din zona de confort (de gândire), nu contrazic idei, nici proiecte, dar nici nu contribuie prea tare la evoluție. Face parte din eroarea de gândire confirmation bias și nu face decât să restrângă perspectiva celui care se izolează în propriul turn de fildeș. Unii ajung să dea voce acestui confirmation bias de teamă de a nu fi respinși, fiindu-le teamă să ceară feedback de îmbunătățire. Alții, se încadrează aici pentru că vor să-și implementeze doar propriile idei. Oricum ar fi, crează un fals sentiment de bine, validează viziunea și deciziile, chiar dacă prezintă distorsiuni. Până la faliment uneori.

Un alt aspect, pe care îl identific destul de des într-o mulțime de contexte este dificultatea de a spune NU, care poate rezulta din mai multe bias-uri cognitive, precum Liking effect (efectul simpatiei), care are legătură cu dorința de a fi plăcuți, de a nu dezamăgi sau de a nu provoca disconfort sau Loss aversion (percepția pierderii), care pleacă de la faptul că a spune NU poate însemna o pierdere a ceva valoros, a unei oportunități importante. Corelat cu o conștiinciozitate crescută a individului (conform teoriei factorilor de personalitate Big Five), este rețeta perfectă pentru burn out.

O penultimă eroare de gândire pe o care o aduc în discuție, specifică mediului de business competitiv, unde comparația este norma – cât deține ca market share, câți clienți are etc. – este bias-ul comparației sociale. Cum se manifestă sau când devine nocivă? Când sunt resimțite emoții negative, precum resentiment, furie și invidie, iar atenția este atât de concentrată pe concurență, încât este uitată unicitatea individului sau a organizației. Uitându-te prea mult spre concurență, viziunea și misiunea tinde să fie uitate și deci, rezultatele, chiar dacă par a fi bune pe termen scurt, pot deraia pe termen lung.

Ultima eroare de gândire este așa numitul sunk fallacy cost (eroarea costurilor nerecuperate), când persoana tinde să nu renunțe la proiecte sau investiții, chiar dacă previziunile nu sunt bune, pentru că a investit prea mult anterior (emoțional, financiar etc.). Iar o decizie ce are la bază această eroare de gândire ne poate ține uneori într-un rol, într-un proiect sau într-un business mai mult decât este cazul. Cred că acest lucru se întâmplă și cu propriile erori de gândire, când nu vrem să renunțăm la ele, deși suntem conștienți că ne produc rezultate nepotrivite. Acele formulări, precum “mie întotdeauna îmi merge prost…” (generalizare pripită) sau “ori ești învingător, ori ești învins” (gândire dihotomică) poate că par mai comod de urmat, căci parcă fac parte din noi, suntem atât de obișnuiți cu ele. Dacă se întâmplă așa, caută măcar un exemplu care să demonteze perspectiva și însoțește-te cu mentalitatea că aproape întotdeauna există și un alt punct de vedere. Asta e valabil în cazul tuturor erorilor de gândire sau atunci când parcă nu mai vezi peste gard.

Articol apărut pe platforma Leaders.

Articol publicat prima dată în newsletter-ul Autonom.

Te iert! Iartă-mă!

Ieri de dimineață, când încă mă trezeam, mi-a venit un gând: să fac un cadou celorlalți de ziua mea. Am stat mult să mă gândesc dacă și cum să scriu/ transmit acest gând, mai ales în perioada aceasta care trimite mai puternic la introspecție, analiză de sine, apropiere/ depărtare de ceilalți. Așa că, ceea ce vreau să transmit și cred că este valoros, mai ales în contextul incertitudinii în care ne aflăm, este să faci o alegere: să ierți o persoană din viața ta!

De ce să ierți?

Am aflat acum ceva timp de la soțul meu că străbunicii lui din partea mamei, care locuiau în nordul Moldovei, aveau un ritual. În fiecare duminică, înainte de a merge la biserică își spuneau “Marie, dacă ți-am greșit cu ceva, iartă-mă.”, iar străbunica răspundea “Te iert, Vasile” și viceversa. Mi s-a părut atât de puternic acest ritual și atât de simplu. O dovadă de iubire, simplă, autentică, constantă, nepretențioasă, plină de respect față de cel alături de care ai ales să crești în viața aceasta.

“Marie, dacă ți-am greșit cu ceva, iartă-mă. Te iert, Vasile.”

Săptămâna aceasta, în una dintre sesiunile de consiliere psihologică, necesare în cadrul masterului și pe care le-am susținut online, fata cu care lucram mi-a spus că iartă o persoană care a rupt legătura de tot cu ea. Am mers etapizat în procesul acesta de iertare, iar la final, după câteva lacrimi, a spus că s-a simțit mai ușoară făcând ordine în acea relație, împărțind corect responsabilitățile. Eu, de cealaltă parte, simțeam cum pielea mi se zbârlește, simțind autentice cuvintele ei.

Iertarea este o formă de iubire și încă una foarte puternică. A ierta nu înseamnă să ștergi cu buretele ce s-a întâmplat, ci să accepți întâmplarea.


“[…] iertarea […] nu este o capitulare. Este o decizie conștientă de a pune capăt resentimentelor”


Clarissa Estes, “Femei care alearga cu lupii”.

Pe cine să ierți?

Păi, în primul rând, prima persoană care ți-a venit în minte când ai citit “să ierți o persoană din viața ta”.

Iar dacă nu ți-a venit încă cineva în gând, vezi care este acea persoană pe care încă ești furioasă, o persoană cu care nu vrei să mai vorbești, poate chiar cea care te-a rănit cel mai mult. Poate fi cineva cu care nu ai mai luat de mult timp legătura, poate o persoană pe care tot timpul alegi să o judeci, deși poate nu o cunoști prea bine.

Dar, așa cum dădeam mai sus exemplul străbunicilor soțului meu, poți să alegi una dintre persoanele cu care îți petreci des timpul și pe care îl iei de bun: soțul/ soția, iubitul/ iubita, parinții, bunicii, prietenii, colegii etc.

Ți-aș zice că te vei simți și tu fizic ușurat, așa cum spuneam mai sus, dar depinde de autenticitatea intenției tale. Poate unii vor plânge, alții vor inspira și expira profund, iar alții vor simți o senzație de iubire.

  • 3 pași pentru a-ți pune în practică alegerea:
    1. Alege o persoană sau mai multe pe care să le ierți sau de la care să îți ceri iertare
    2. Spune în gând sau poate în față: “te iert”, “iartă-mă” sau poate chiar formula de mai sus a străbunicilor. Iartă pentru că atât au știu să facă, pentru că nu au știut mai mult. Sau pur și simplu iartă-i. Poți să spui chiar și ce te-a supărat, varsă puțin furia înainte, apoi iartă.
    3. Apoi iartă-te pe tine, că ai stat atât de mult timp supărat pe ce ți-a făcut persoana respectivă! Sau pentru că te critici prea tare. Unii oameni au tendința de a-i ierta pe ceilalți, însă lor aplică alte reguli.

Dacă nu ai posibilitatea să spui față în față, atunci închide ochii, ca și cum acea persoană ar fi în fața ta.

S-ar putea să nu poți face asta acum. Cum zice și Clarrisa Pinkola Estes în cartea Femei care alearga cu lupii: “iertarea are mai multe straturi, mai multe stadii”, nu este un act unic, deși poate cultura noastră pare a conduce către gândirea dihotomică “ori ai iertat, ori nu”. Ia-ți timp să vezi ce încă te împiedică din a ierta și ce ai mai avea nevoie pentru a face asta.

Dacă ai făcut exercițiul și a avut vreun rezultat de un anumit fel, te rog să îl împărtășești aici sau în privat!

Să avem o primăvară cu pace în suflet, în corp și în minte!

Spală vasele după fiecare masă

Durată citire: aprox. 5 min

Conform regulei “fă-ți în fiecare zi patul”, eu recomand “spală-ți vasele imediat ce ai mâncat”! Acest principiu vine la mine pentru că mi-e ușor să îmi fac patul dimineața, însă mai dificil este să spăl de fiecare dată vasele.

Când vorbim despre relații, mai ales de iubire, de multe ori auzim de la ceilalți întrebarea “și, ai closure?”. Adică ai închis relația? Să ai o inchidere? Adică ce înseamna asta? Adică de la momentul acela, ea să nu mai continue sau să nu mai continue sub forma respectivă. Adică să poți trece mai departe. Poate să mărturisești ce nu ai mărturisit până în acel moment. Poate să pleci cu o concluzie, să îți iei niște învățate. Poate chiar să îți ceri iertare. Neavând acea închidere, relația parcă plutește neterminată, atingând și relațiile viitoare, de iubire și nu numai.

Practic, plecând de la metafora cu care am început, vasele rămân încă murdare, poate ușor curățate de lacrimi. Însă, tot murdare rămân. Dar, știi foarte bine că, lăsând mult timp vasele murdare, e și mai greu ulterior să le speli. Mizeria se prinde mai puternic, se usucă chiar. Mai pui și alte vase peste, mizeria se amesteca și  rezultatul este că, în cele din urmă, îți ia mai mult timp să speli.

Așadar, spală-ți vasele de fiecare dată ce te-ai ridicat de la masă.

Spală-le și închide acțiunea, “mulțumind” vaselor că te-au susținut în timpul mesei. Desigur, curăță și masa. Fă asta ca prim exercițiu zilnic, dacă încă nu îl faci, pentru a-ți intra în rutină.  Ți-e greu încă să faci asta? Nu e problemă, ia-ți provocarea ca măcar 21 de zile (celebra regula). Vezi ce alte zone sau comportamente din viața ta se schimbă, pe măsura ce adopți acest comportament.

E important să închizi, ca mai apoi să poți deschide un alt capitol…

… cum s-ar zice în popor, să lași loc de “Bună ziua”. Însă nu doar față de celelalte persoane, ci față de tine în primul rând. Cum spuneam în timpul unui curs, să pui capacul murăturilor după ce le-ai făcut, ca să reziste peste iarnă.

Fie că este vorba despre programele cu adolescenții, în care la final susțin un discurs în public pentru a-și comunica viziunea (așa cum este ea), în fața familiei, prietenilor și colegilor. Cei care nu au fost prezenți la absolvire, ulterior au resimțit un gol și un sentiment de vină. Fie au dorit să se alăture ulterior echipei de organizare, fie le-a fost greu să țină legătura cu colegii alături de care legaseră prietenii frumoase.

Fie că este vorba despre un proiect la care ai început să lucrezi, însă l-ai abandonat pe parcurs. Parchează-l pe dreapta și vezi ce îți iei din acel proiect, astfel încât data viitoare când reîncepi pe acesta sau pe un altul, să poti face lucruri mai bine sau cel puțin diferit.

Fie că este vorba despre a preda un rol profesional mai departe. Nu te grăbi spre următorul rol, susține tranziția omului care urmeaza să ocupe fostul tău rol. Vezi ce ai de luat sau de învățat din acel fost rol, pe care poti să îl înflorești mai departe într-un rol nou – poate o mentalitate nouă, poate un alt fel de a aborda lucrurile.

Fie că este vorba despre o excursie sau o urcare pe munte, în care la final reflectezi ce ți-a adus, multumești naturii că te-a primit și pleci cu recunoștință în suflet.

Sigur, sunt multe povești pe care nu le-am închis, pe care le-am lăsat suspendate. Poate de aceea și acest scurt articol. Mi-ar fi fost bine, ca acele povești ce au ținut de relația cu alte persoane, să le închid față în față. Insă le-am închis prin conștientizare.

Tu ce povești ai pe care nu le-ai închis? Ce relații? Ce roluri profesionale sau personale? Ce intalniri, proiecte, excursii? Uneori, poate fi chiar o intalnire simpla cu un om intr-un magazine. Alteori poate fi o dispute cu un prieten, coleg sau poate chiar cineva din familie.

Începe această primăvară închizând ceva. Ce alegi să închizi chiar acum?

Fotografie preluată de aici.

Semințele din care 2019 răsare

Timp de citire: 15-30 min. Vei avea nevoie de o foaie de hârtie și un creion.

A te evalua la final sau început de ciclu/ sezon/ an face parte din rutina ce ține de propria dezvoltare. Primăvara plantezi semintele, vara le lași să crească, toamna culegi roadele, iar iarna pregătești terenul pentru încă o nouă generație și evaluezi cum au fost toate celelalte anotimpuri. Anotimpurile sunt metaforice și le găsim tot timpul în viața noastră extinsă, în proiecte, în relația cu alte persoane, în familie sau alte paliere ale vieții. 

Începutul lui 2019 și invitația la reflecție

Nu este despre TO DO listul pe care vei bifa dacă ai făcut sau nu ce ți-ai propus anul trecut (deși poate fi și despre asta), ci despre a evalua ca după un exercițiu de training, pornind de la o serie de întrebări menite să trezească în tine răspunsuri al căror conținut te pot ajuta să treci la un etaj superior de înțelegere și manifestare.

Te invit să îți iei o foaie sau să îți deschizi un fișier Evernote și să îți aloci 5-10 minute care să te ajute să faci puțină ordine în rafturile tale mentale. Te invit să scrii cuvintele cheie din răspunsurile tale la liniuță sau desenându-le sub formă de mind maps, utilizând pix, creion sau poate culori, stimulând astfel și zonele din creier care se ocupă de creativitate. Te rog să găsești un loc cât mai comod unde să stai.

Ești gata? Începem.

Ce ți-a adus anul 2018?

Observă mai întâi realitatea, pentru a te ancora în ceea ce s-a întâmplat, accesând memoria înainte de a o interpreta. Ce crezi că ți-a adus, în mare, 2018? 

Notează bune și rele, noi sau vechi, oameni, comportamente, situații, insights, gânduri, temeri, bucurii, roluri pe care le-ai avut etc. așa cum au fost ele în realitatea percepută de tine.

Privește cu ochii minții către toate aspectele vieții tale (chiar și către cele neexplorate anul acesta), către tot ce reprezinți tu sau este relevant pentru tine: evoluție personală, familie, relația cu oamenii, profesie, impactul tău asupra acestei lumi, iubirea, sănătatea, banii etc.  

Poate la capitolul profesie ai făcut schimbări, iar asta ți-a adus o ușoară angoasă, dar și oportunitatea de a analiza ce vrei mai bine. Poate la capitolul familie ai avut întâmplări provocatoare, care au produs confuzie, dar în același timp te-au aliniat la nivel de valori cu membrii familiei etc.

Acum, pornind de la ce ai scris anterior, ce ai învățat de la toate cele aduse de anul 2018, care sunt lecțiile pe care le iei din fiecare întâmplare? Faptele neinterpretate (neresemnificate) pot rămâne doar simple întâmplări. Prin “accesarea simbolică a realității, decriptare și resemnificare”(1), întâmplările din viața noastră capătă un sens constructiv, devenim participanți activi, îmbogățindu-ne cu fiecare experiență în parte.

Așadar, ia fiecare dintre aspectele la care te-ai gândit la întrebarea precedentă și extrage de la fiecare ce ai învățat. Poate de la schimbările din capitolul profesie ai învățat că ți-ar fi fost util să faci anumite schimbări mai devreme sau poate mai calculat. De la capitolul familie ai învățat că a accepta anumite comportamente nu înseamnă neapărat că ești de acord cu ele, dar și că încrederea este ceva ce construiești greu și o poți pierde într-o secundă.

Aici ia-ți timpul necesar și nu rata nici un aspect. Apoi vezi care sunt lecțiile care pare că se repetă, care sunt învățămintele care par a fi cele mai importante sau care sunt aspectele din viața ta în care lecțiile par a fi cele mai puternice. Tu știi/ decizi intensitatea și importanța lor. Poți să le dai note de la 1 la 10 sau poți să subliniezi pe cele mai importante 3.

Ia apoi foaia pe care ai scris/ desenat și, uitându-te la ce ai scris, răspunde la întrebarea “Dacă ar fi să definești într-o propoziție scurtă anul 2018, cum ar fi aceea?”. Scrie și această concluzie.

Mergem mai departe și începem cu:

Dacă ar fi ceva ce ai lua din 2018 și ai transfera în anii următori ce ar fi? 

Cu alte cuvinte, din toate boabele pe care le-ai strâns până acum, care sunt cele mai fertile pe care ar fi util să le plantezi mai departe? Poate că sunt niște comportamente nou dobândite SAU sunt oameni pe care i-ai întâlnit recent și crezi că ți-ar putea deveni prieteni buni SAU poate o idee bună de business SAU poate o stare de spirit care îți dă mult bine SAU poate o lecție pe care ai conștientizat-o prin acest exercițiu SAU …. etc.

Prezentul este rezultatul semințelor trecute. Este util să privești ce semințe ai plantat și ce roade ai primit. Și pornind de aici să iei decizii despre ce vrei să păstrezi, să plantezi, și ce vrei să arunci. Selecția e foarte importantă. Cu alte cuvinte, dacă ar fi ceva ce NU ai lua din 2018 și NU ai transfera în anii următori, care ar fi acel(e) lucru?

Și intrând și mai puternic în 2019:

Dacă ar fi ceva ce ai schimba sau ai incepe de acum, care ar fi acel lucru? 

Cum ar arata viața ta schimbând acel lucru? E oare poate o altfel de atitudine pe care vrei să crești în noul an, un alt stil de a face lucrurile? Poate mai blând, poate cu mai multă grijă pentru tine, poate cu mai mult accent pe energie și inițiativă, poate mai vesel sau mai detașat, poate mai înțelegător.

Dacă ar fi o nouă abilitate pe care dorești să o înveți, care ar fi aceea? Poate o limbă nouă sau poate să vorbești în public sau poate este mai degrabă o abilitate mai veche pe care vrei să o crești. A-ți perfecționa o abilitate poate fi un obiectiv minunat.

Poți, de asemenea, să privești spre viitor și să îți alegi una dintre abilitățile viitorului, așa cum sunt ele menționate de către World Economic Forum. Știai că învățarea unei noi abilități stimulează neuronii și că îți va fi mai ușor să înveți și alte abilități, crescându-ți performanța generală? 

Pornind de la ce ai “semințele” pe care le-ai plantat și “roadele” pe care le-ai obținut până acum, stabilește 3-5 obiective pe care să le “sădești” anul acesta și care să te aducă mai aproape de cel mai înalt potențial al tău, așa cum îl vezi în prezent. 

Iar acum, la final, mai privește încă o dată tot ce ai scris și mulțumește pentru tot ce a venit către tine, așa cum a venit și pentru ce va veni către tine, așa cum va veni. 

(1) Iolanda Mitrofan, Terapia Unificarii (2004)

Acest text a apărut și pe site-ul Leaders la secțiunea Resurse.

Gândul – punctul de plecare în călătoria personală

Timp de citire: 5 min

La una dintre şcolile de vară LEADERS, în cadrul unui atelier, i-am rugat pe participanți să scrie pe foaie tot ce le trece prin minte timp de 60 de secunde. Cei mai mulţi dintre ei au scos între 10 şi 15 cuvinte sau 3-4 propoziţii. Asta înseamnă un cuvânt la 5 secunde. 720 de gânduri pe oră. Căutând pe internet, nu am găsit o cercetare foarte clară, însă am descoperit păreri care spun că oamenii pot să ajungă chiar la 3000 de gânduri/ oră până la 36.000/ oră posibile[1].

Însă nu despre cantitatea gândurilor vreau să vă vorbesc, ci despre calitatea lor. Și vă întreb: cum sunt gândurile voastre? Nu trebuie să răspundeți acum. 

Gândurile adolescenților de la atelier, cele mai multe dintre ele, erau pozitive, în sensul în care doar citindu-le mi-au dat o stare de bine. Precum “vremea de afară e perfectă”, “am învățat atât de multe lucruri”, “îmi place cum îmi stă părul” etc. Dar nu toate erau așa. Am avut un participant care a scris “eu nu știu ce caut aici, nu merit să fiu aici, colegii mei sunt atât de inteligenți și descurcăreți.” Și lista continua în același stil. Deși școala de vară presupunea cursuri de dezvoltare de abilități de leadership, acestea erau făcute într-o manieră relaxată, în care toți participanții să se bucure de vacanța de vară, prin exerciții și sesiuni care să destindă. Câțiva dintre ei nu reușeau să se bucure, tocmai pentru că ceva din interiorul lor le șoptea cuvinte care  generau conflict.

Sunt 2 tipuri de dialog pe care le putem avea. Cu ceilalți și cu noi.

Dacă dialogul cu ceilalți respectă într-o anumită măsură și normele sociale, adaptându-ne la ceilalți, dialogul nostru intern se supune doar normelor noastre interioare, descriindu-ne și mai în profunzime.

Unii au un dialog intern negativ despre ceilalţi “ia uite cum s-a îmbrăcat fata aia”, “eu sunt cel mai deştept, toţi de aici sunt cam prostovani”, “nu puteau şi oamenii aştia să fie altfel”, “în comparație cu ceilalți eu sunt îmbrăcat cel mai bine”, alţii au un dialog intern negativ direcţionat către ei “nu merit nimic”, “ce caut eu aici”, “mi-e atât de frică”, “ceilalţi sunt mai buni ca mine”, alţii sunt “paranoici” “dacă se întâmplă să dea maşina peste mine”, “dacă pisica mea moare cât sunt aici”, “toată lumea e împotriva mea”, “mă simt atât de obosit, sigur se întâmplă ceva rău cu mine”. Alții au însă un dialog intern pozitiv, echilibrat: “ce oameni frumoşi mă înconjoară”, “o experienţă foarte interesantă din care am ce să învăţ”, “mă simt puţin obosit, poate este cazul să mă odihnesc un pic”, “ce provocare interesantă, nu m-am gândit la asta până acum” etc.

Sigur, nu tot timpul dialogul nostru interior se încadrează în una dintre cele de mai sus. Depinde mult de situația în care ne aflăm și în ce măsură acele situații pot să aibă un impact asupra noastră sau nu: când sunteţi singuri sau cu prietenii/ familia, când sunteţi la școală, la lucru, sau când plecaţi în excursie sau faceţi ceva care vă place, când sunteţi înainte de un examen/ interviu sau când urmează să intrați într-o negociere importantă.

Spune-mi cum gândești și am să-ți spun cine ești

Atât de simplu şi de la îndemână: gândul. Uşor de observat şi de analizat, cea mai apropiată poartă de plecare în propriul proces de învăţare și dezvoltare personală. Primul pas în formularea strategiei de viaţă.

Și îți propun un exercițiu, care să dureze cel puțin 14 zile. În fiecare seară notează 3 sau mai multe gânduri pregnante pe care le-ai avut în ziua ce a trecut, alăturând acestora situațiile în care au apărut.

Atât. Să le notezi ca un cercetător, fără să judeci gândurile care apar. Apoi, după cele 14 zile să vezi ce categorii de gânduri se formează, ținând cont de câteva posibile direcții: gânduri negative/ pozitive, despre mine/ despre ceilalți, despre trecut, prezent sau viitor, despre mine ca persoană/ despre mine ca profesionist etc. – ținând cont și de categoriile de situații în care cele mai multe dintre ele au apărut.

Te-am făcut curios/ curioasă?

De ce acest exercițiu? Nimeni altcineva nu este cu tine și în mintea ta non-stop. Așadar, principala responsabilitate a igienei tale interioare îți revine.

Este util și esențial să porneşti în analiza gândurilor proprii, pentru a-ţi forma, în timp, propriul discernământ, filtrul care te ajută să iei decizii și să vezi lumea cât mai clar. Asta nu înseamnă că trebuie să te adânceşti în propriile gânduri până te pierzi în ele, pentru că nu sunt singurele pe care le putem observa. În plus, odată observate gândurile, ai nevoie să treci în următoarele etape: să le conștientizezi și să treci la acțiune dacă vezi că e ceva care te împiedică să ai o atitudine mai contructivă în relație cu tine sau cu ceilalți. Dar despre asta am să povestesc în alt articol.

De ce să (dis)cerni? In acest moment lumea trăieşte un moment fără precedent. Informaţia este prezentată haotic, de multe surse fără credibilitate sau fără argumente clare, multe mesaje pe lângă care trecem zilnic. Câte și care dintre aceste mesaje vor deveni ulterior gândurile noastre? Câte și care dintre aceste mesaje vei dori să le împărtășești mai departe, ca și cum ar fi ale tale?

Acum, spre final, vreau să te las cu o poveste pentru copii cu lupi[2], pe care am întâlnit-o des în ultimul timp. Povestea este spusă de un bunic unui copil. Despre doi lupi care se află în interiorul nostru, unul blând, iubitor și care urmărește să aibă relații bune cu cei din jur și unul agresiv, certăreț, temător de nou și care nu-și dorește să creeze relații bune cu cei din jur. Povestea se termină astfel:

        Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:

        – Care din ei va câștiga?

        Bunicul a privit în jos și a răspuns:

        – Cel pe care îl vei hrăni.

Aşadar voi ce lup alegeţi să hrăniţi? Gândul care vă dă putere, speranţă, bucurie sau gândul fricos, agresiv şi neiertător faţă de tine şi ceilalţi?

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

[1] http://www.aesthetic-machinery.com/every-thing.htmlhttps://neurocritic.blogspot.com/2017/06/what-is-thought.html

[2] “101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti”, George W. Burns, Ed. TREI

Urcarea pe munte și construirea rezilienței psihologice

Timp de citire: 5 min

20180526_150448

Fără să îmi propun neapărat, atunci când urc pe munte mă simt ca atunci când dau un test. Dacă inițial pregătirea și ideea urcării sunt sub semnul entuziasmului, urcarea efectivă și coborârea aferentă sunt însoțite de tot felul de teste și aha-uri.

De data aceasta scriu inspirată de urcarea pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt vârf din România, care s-a întamplat în acest weekend alaturi de alți 14 iubitori de munte, pe durata unei zile întregi [mai 2018]. Urcarea în sine nu a fost dificilă, în schimb, partea psihologică a fost foarte interesantă: în funcție de ce conținea bagajul psihologic al fiecăruia, au început să iasă la suprafață fricile, gândurile, proiecțiile și reacțiile nepotrivite.

Dacă data trecută spuneam că a fi lider este ca o urcare pe munte, de data aceasta am să spun că pentru a urca pe munte ai nevoie de multă tărie psihică. Poate de aceea nu sunt mulți aceia care practică acest sport. În același timp, tăria psihică sau reziliența psihologică, așa cum este mai nou cunoscută în literatura de specialitate, poate fi și un rezultat, un atribut care se formează în timpul unei astfel de călătorii.

Termenul de reziliență psihologică este împrumutat din limba engleză – resilience – și se referă la capacitatea de a trece prin momentele dificile din viață, traume, experiențe negative, eșecuri. Cu alte cuvinte, la capacitatea noastră interioară de a gestiona constructiv gândurile și emoțiile care decurg din acele momente dificile.

Pe dexonline, cuvântul reziliență înseamnă proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri. Destul de similar, doar că oamenii nu sunt metale.

Rolul urcării pe munte este odată acela de a-ți crește capacitatea de a fi rezilient psihologic, dar și acela de a-ți testa tăria interioară pe care o ai tu la momentul călătoriei pe munte. Cum?

Emoțiile puternice accelerează învățarea.

IMG-20180528-WA0022

Muntele te invită să trăiești puternic emoțiile, mai ales atunci când ești la o mișcare de o prăpastie de 100 de metri. Cu alte cuvinte, te învață să îți trăiești și să îți înfrunți temerile. De multe ori ai senzația că nu vei mai ajunge în vârf, că nu mai poți urca sau că nu poți trece peste obstacol. Dar încercând să treci peste acel obstacol, descoperi că nu a fost greu și că ce te bloca era în mintea ta, în proiecțiile tale despre acel obstacol. La un moment dat, foarte aproape de vârful Moldoveanu, este o zona de lanțuri. La urcarea noastră se pare că a fost mai ușor, având în vedere că zona de trecere era acoperită de zăpadă. Însă, uitându-mă în jos, vedeam doar gol, iar eu aveam de facut un pas deasupra acelui gol. Mi s-a făcut gol în stomac și m-au trecut fiori prin picioare, deși ghidul nostru, care era și salvamont, mă ținea de mână.

Dar ce este mai important din trecerea prin emoțiile puternice este să reușești să le gestionezi, astfel încât să cazi tot pe 2 picioare, cu zâmbetul pe buze, ceea ce mă duce la următoarea afirmație: Nu poți controla nimic în viață, cu excepția felului în care tu reacționezi la ceea ce ți se întâmplă.

Trecând printr-o experiență precum urcarea pe munte vei accepta că sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți controla (vremea, traseul, animalele care pot apărea, felul în care se comportă ceilalți din grup etc.), dar ce poți controla este atitudinea ta în raport cu ceea ce ți se întâmplă.

Dacă ești foarte obosit și ai aflat că ai făcut doar o cincime din traseu, ai două posibilități: 1) să te frustrezi și să începi să te enervezi, 2) să tragi aer în piept, să zambești și să zici că mai ai încă 4 cincimi de acum înainte.

Ca să poți să ai o atitudine cât mai sănătoasă, o doză de gândire rațională îți poate veni în ajutor: 

Stabilește-ți obiective. La urcarea pe munte nu ai cum să urci fără să stabilești obiective. Știi că vei sta X zile/ ore și te pregătești pentru asta. Știi că vei urca pe muntele Y, în luna Z, și asta îți determină condițiile pregătirii tale.

Dar mai mult de atât, te învață să îți respecți obiectivele puse sau să le stabilești mai realist. Dacă ai stabilit că vei urca o singură zi și nu ai luat cu tine cort și nici nu ai norocul să ai aproape un refugiu, atunci vei face tot posibil să ajungi la bază până la înserare. Nerespectarea obiectivelor se poate traduce în pierderea vieții. Astfel, viața capătă sens prin simpla ei trăire.

IMG-20180528-WA0044

În leadership, obiectivele realiste pentru sine, dar și pentru ceilalți, sunt de maximă importanță. În plus, trebuie să fii pregătit să îți schimbi planurile, căci “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.

Fii adaptabil și caută soluții. Pe munte nu ai timp de pierdut. Dacă a apărut o problemă, trebuie să cauți imediat o soluție la problema respectivă. Nu ai timp să te plângi sau să găsești vinovați, muntele oricum nu îți ascultă plânsul. Tot ce ai nevoie este să îți faci un plan și să îl pui în practică.

Dacă în fața ta urmează o zona de stânci, vezi care este cel mai potrivit traseu sau ia o scurtă pauză înainte de a începe să urci.

Ai ajuns într-un dead-end, întoarce-te rapid de unde simți că te-ai pierdut și nu dispera.

Dacă traseul a fost blocat de o avalanșă, abadonează sau reconfigurează.

Muntele nu acceptă nepregătiții și nici pe cei care se opresc din a lupta și a căuta rezolvări. Este implacabil, la fel ca viața, precum un părinte care te învață, fie blând, fie cu multă duritate, despre viață, despre cum să fii mai puternic la interior. Și te mai învață ceva:

Să te accepți și să ai grijă de tine așa cum ești, cu limitele tale. Pe munte ai nevoie să te urci odihnit, să ai o alimentație sănătoasă și să îți cunoști limitele. Muntele îți cere încredere în sine și bucurie pentru explorare.

Dacă ești la prima urcare pe munte și nu ai pregătire, nu fi arogant, acceptă că ești la început și alege un traseu ușor! Dacă, din aroganță, alegi ceva pentru care nu ești pregătit și te accidentezi, colegii tăi de călătorie sunt și ei afectați. Cum oare te vor transporta ei peste stânci, când vă aflați la 5 ore depărtare sau mai mult de orice urmă de civilizație?

La coborârea de pe Moldoveanu am reușit performanța de a-mi uda toate hainele de schimb, geaca de iarnă și unul dintre hanorace. M-am supărat atât de puternic pe mine, încât pentru câteva zeci de minute bune nu mai reușeam să ma bucur de minunata călătorie și provocările, durerea degetelor la coborâre începuse să devină insuportabilă. Nu acceptam că tocmai eu am greșit. Tocmai eu. În momentul în care am reușit să mă iert pentru greșeala mea, pasul mi-a devenit vioi și excursia mai ușoară. Cât de ușor te poți demotiva singur.  Cât am fost supărată pe mine, nici măcar nu am reușit să cer ajutorul. Începuse să mi se facă frig și aveam nevoie de o haină care să nu fie umedă. Ceea ce mă duce spre ultima observație:

A fi rezilient sau a avea tărie interioară înseamnă că atunci când ai nevoie, să ceri ajutorul celorlalți. Să nu te simți deconectat de restul. De cele mai multe ori, muntele nu este accesibil singur, ci în echipă. Cei mai frumoși munți nu sunt cuceriți individual.

Personal, îmi place mai mult echivalentul în română al rezilienței psihologice, acela de tărie, pe care o doresc tuturor celor ce citesc acest articol. Tărie de a trece prin această viață cu fruntea sus, cu zâmbetul pe buze, spre vârfuri înalte, indiferent de provocări.

Muntele este învățător extraordinar și sper ca expunerea mea de observații despre cum o urcare pe munte te face mai puternic la interior să te facă să pleci într-o călătorie pe vârfurile României și nu numai. Sau să cauți în călătorii nu doar plăcerea, ci și sensul, formarea ta interioară.

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Spre final de an cu multă RĂBDARE

Timp de citire: 5 min

Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vederea îndeajuns de ascuțită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări. Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiți la ghimpe și să vezi trandafirul, să privești noaptea și să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai o vedere atât de slabă, încât să nu fii în stare să zărești dezlegarea.

Cele 40 de legi ale iubirii, de Elif Shakaf

Aș zice că nu sunt o persoană foarte răbdătoare de felul meu, poate de la zodie, poate de la moștenirea genetică sau din familie, poate din dorința de a arde etape. Îmi dau seama că este o lecție pe care o învăț constant și mă bucur când constat că am mai căpătat o unitate de răbdare. Pentru că finalul de an aduce pentru multă lume și momente de reflecție, las aici câteva concluzii la care am ajuns:


  1. Nu te arunca din prima spre câștigurile imediate. Deși par atrăgătoare și îți dau un sentiment de încredere tocmai pentru că ai rezultate, este doar o iluzie. Încrederea înseamnă să crezi, fără să ai un rezultat palpabil.

Concluzia aceasta a pornit de la un boardgame pe care l-am jucat în această seară – Tumult Royale și de la care mi-a venit inspirația pentru acest text. Unul dintre principiile strategice pe care eu le-am utilizat în cadrul jocului a fost acela de a avea răbdare. Deși în primele runde părea că nu construiesc nimic, la următoarele am reușit să construiesc chiar castele – acestea aducând cele mai multe puncte în joc. Chiar dacă îți ia mai mult timp să construiești un castel (care implică mai multe resurse și mai multe runde), fii sârguincios.


  1. Răbdarea înseamnă gândire strategică. Este despre privirea pe termen lung. Adică despre a avea o viziune și a o urma. Se leagă perfect de prima concluzie.

Să construiești pe o fundație suficient de solidă, astfel încât să nu se dărâme la primul cutremur – în asta constă puterea răbdării.

Liderii sunt răbdători atunci când echipele lor încă nu sunt la acel nivel de înțelegere care să le facă performante. Au încredere că vor ajunge acolo, cu uneltele necesare.

Mamele sunt răbdătoare când copiii lor fac în mod repetat lucruri greșite sau nepotrivite, căci ele știu că este important ca ei să învețe pe pielea lor. Au în vedere rezultatul pe termen lung.


  1. Răbdarea este despre a fi în prezent. Viitorul încă nu s-a întâmplat. Trecutul nu poate fi schimbat. Ai răbdare să te bucuri și să observi ce îți oferă prezentul.

Dacă laptopul nu ți se deschide și vrei scrii, ia o foaie de hârtie și scrie. Lasă laptopul să se deschidă în ritmul lui. Chiar atunci când am deschis laptopul să scriu despre răbdare, acesta și-a continuat update-ul început de dimineață pentru încă o jumătate de oră. Am luat agenda și am așternut ideile principale acolo, fără să mă agit în vreun fel (mai fac uneori asta). Chiar m-am bucurat, căci îmi place să scriu de mână și parcă ideile vin mai fluid. În general, din comoditate, e mai ușor să scriu pe laptop.

De aici aș mai formula încă o concluzie 4.1: Nu forța! Lasă lucrurile să se întâmple în ritmul lor.

Unele lucruri încolțesc/ înfloresc/ se coc etc. doar într-un anumit sezon. Copiii au nevoie 9 luni pentru a se coace în burtica mămicilor lor. Puii de elefant au nevoie de peste 1 an și jumătate de gestație pentru a veni pe lume.

iedera

Lasă lucrurile să se întâmple la momentul potrivit.


  1. A avea răbdare (cel puțin la mine) este chestiune de exercițiu. Cultiv această atitudine fie prin urcatul pe munte, fie prin mersul cu mașina în traficul bucureștean, fie prin meditație, fie prin descoperirea acelor convingeri care mă fac să pierd înțelesul lui “orice lucru își are vremea lui” (Eclesiastul).

Răbdarea este autocontrol. Al emoțiilor, al dorințelor, al lumii interioare. În copilărie ne spunea mamaia “înfrânați-vă, maică” și noi râdeam. Nu simțeam atunci cu adevărat rezultatele comportamentelor noastre.


  1. Ai răbdare cu tine.

Uneori nu vei găsi soluția din prima. Dar este OK. Ai încercat cel puțin o variantă care a dat greș.

Ai răbdare cu tine. Asta înseamnă să te iubești și să te accepți chiar dacă uneori nu iei cele mai bune decizii.

De câte ori nu am avut răbdare cu mine, cu mintea mea, cu corpul meu, cu ritmul meu de evoluție.


  1. Ai răbdare cu celălalt.

Noi vedem lucrurile prin intermediul nivelului nostru de înțelegere. Fiecare vede cât știe. Când unul nu știe cât știm noi (sau mai bine zis cât credem noi că știm), nu ar trebui să judecăm.

Iubește persoana de lângă tine. Ai răbdare să descoperi și punctul celuilalt de vedere. S-ar putea să descoperi o nouă perspectivă. Poate mai bun[. Poate nu.


Momentele în care mi-am pierdut răbdarea erau momentele care cereau mai multă atenție decât altele. Răspunsuri la întrebări de introspecție de tipul celor de mai jos m-au ajutat să văd mai bine: Cum de mi-am pierdut răbdarea (flowul, ritmul, încrederea, iubirea, concentrarea, echilibrul etc.) în această situație? Ce nu am așezat încă în mine? Ce depinde de mine și ce nu? Ce pot să controlez și ce nu? Ce pot face diferit?

Cred că acolo unde îți pierzi răbdarea se află o piatră prețioasă a lumii tale interioare care are nevoie să fie descoperită.


La final de postare și final de an, te invit să îți faci o listă pe două coloane cu momente:

rabdare grafic

Din listă alege top 3 cele mai relevante momente din cele două coloane și observă-le. Ce alegi să transferi în noul an?

A deveni lider este ca o urcare pe munte

Elena Pâslaru-Hubati
Cele mai importante lecții de leadership le învățăm pe teren.

Timp de citire: 5 minute

Incălțăminte și îmbrăcăminte adaptate condițiilor, bagaj ușor, dar pregătit cu ce e necesar, experiență și atitudine pozitivă – cam așa s-ar rezuma ingredientele necesare unei urcări pe munte, care să se finalizeze cu atingerea vârfului cu zâmbetul pe buze și sentiment de împlinire. Pentru pasionații “munțomani”, aceste ingrediente sunt foarte cunoscute, iar paralela dintre urcarea pe munte și parcursul devenirii liderului s-ar putea să li se pară una foarte necesară.

Cu ce ajungi la baza muntelui, vei urca pe munte. Cu ce ajungi la baza muntelui, vei ajunge sau nu pe vârf

Poate cea mai importantă parte a urcării pe munte este partea de dinaintea ei. Pregătirea. Nu poți urca pe munte în pantofii de birou sau în șlapii pe care îi iei la mare. Și nici nu poți să înfrunți muntele fără să știi nimic despre el – în ce perioadă este urcarea – vară, iarnă, cât timp durează traseul, ce fel de animale găsești acolo, care sunt sursele de apă de pe drum, dacă este un traseu pentru începători sau profesioniști etc. Cu cât muntele este mai sofisticat (pietriș, grohotiș, urcușuri abrupte, zone în care ai nevoie să escaladezi etc.), cu atât pregătirea devine mai importantă, iar ceea ce alegi să porți în picioare sau tipul de pregătire poate determina reușita sau insuccesul. Este în responsabilitatea ta să îți asiguri pregătirea.
Un traseu de munte cu escaladă impune antrenament susținut în avans pentru pregătirea organismului fizic și mental. Un traseu de munte lejer, indicat pentru începători, poate cere doar o pereche încălțăminte ajustată ușor condițiilor și o cercetarea succintă asupra acestuia.


Sunt mai multe trasee pentru a ajunge pe vârf

behaviours.ro - urcare pe munte
sursa: arhiva personală

De cele mai multe ori, pentru a ajunge pe un vârf, poți avea mai multe trasee din care poți alege. Depinde de tine, de pregătirea și experiențele tale, să îți alegi traseul pe care îl poți duce sau care crezi că te va provoca. În asta constă frumusețea alegerii. Putem ajunge în același loc ca alții, însă urmând un traseu diferit.
Uneori, doar pentru că nu ai ales traseul potrivit, nu înseamnă că nu poți alege un altul sau că nu te poți întoarce ca să te pregătești mai bine și să urci din nou pe culmea care te-a provocat.
Fiecare traseu are ceva să îți ofere. Ești pregătit să înveți? Oricum ar fi, chiar și același traseu poate aduce unor oameni care au urcat împreună perspective și învățaminte diferite.

Poți să urci pe munte singur sau însoțit

Treaba asta este foarte importantă. Îmi vine să pun punct aici și să revin cu un articol dedicat.
Las totuși câteva semințe, care să rodească.
Știi că mergi cu cineva beteag la drum, atunci ai răbdare să faceți drumul împreună, dar să fii conștient că există posibilitatea să nu ajungi la capăt. Dacă ți-ai luat un coleg de drum despre care știai că este pregătit, însă urcând împreună ți-a demonstrat că nu poate sau că devine anxios, atunci nu te frustra, ieși la dialog, astfel încât pentru fiecare să devină a learning experience.

Dar, dacă dai peste un însoțitor al cărui ritm și abilități te completează și alături de care traseul devine o bucurie, atunci mulțumește-i, apreciază-l și ia-l în barcă și pentru alte aventuri. Partea cea mai frumoasă este că munții cei mai înalți și mai provocatori îi urci mai ușor doar fiind însoțiti de o echipă pregătită, cu abilități diferite. În plus, ai și cu cine să sărbătorești în vârful muntelui!

Pregătește-te pentru imprevizibil

Schimbarea este singura constantă din viața noastră. Pregătește-te pentru schimbare!
Un traseu care nu mai poate fi urcat, căci o stâncă blochează urcarea; o vreme care la bază părea însorită, dar în vârf este vânt puternic însoțit de ploaie; o piatră nelalocul ei care produce un mic accident la unul dintre însoțitori sau chiar la tine – pregătește-te pentru imprevizibil și nu te frustra. Face parte din călătorie. Cum reacționezi la ceea ce ți se întâmplă poate salva situația sau, din contră, să o înrăutațească. Lasă norii emoționali să treacă și vezi cum ajungeți sănătoși la nivelul următor.

A urca pe vârf înseamnă să și cobori

Până acum am vorbit despre vârfuri și despre urcare. Și coborârea este la fel de importantă, iar călătoria se încheie la baza muntelui. Îmi amintesc aici de o urcare pe munte în această vară pe un vârf din Piatra Craiului, pe un traseu unde aveam o singură sursă de apă – așa că ne-am înarmat cu multe sticle în bagaj. Am avut apă suficientă până în vârf, însă și coborârea a fost lungă și ușor periculoasă și am ajuns la izvorul situat la jumătatea coborârii cu gâturile uscate și puțin ciufuliți de frustare fizică.

behaviours.ro - urcare pe munte
sursa: arhiva personală

Sunt multe de spus despre urcarea pe un munte – despre pauze, ritm, atitudinea interioară etc. Munți de urcat sunt mulți, dar pot fi și podișuri sau câmpii de parcurs. Cu cât vei urca mai des, cu atât vei fi pregătit pentru un munte mai mare sau mai provocator. Dați curs provocărilor și experiențelor de învățare din viața voastră. Așa sunt forjați liderii. Nu stând acasă și privind la televizor, imaginându-și cum ar putea deveni lideri. Ci intrând în jocul vieții, bucurându-se de urcări și coborâri, propunând trasee pentru alții sau pentru sine.

Care este muntele pe care îl ai de urcat în această perioadă?

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Dictionar explicativ – analogiile pot fi variate, fiecare alege cea care se potrivește cel mai bine cu el.

Vârful – o rezolvare, un obiectiv, o viziune sau o provocare pe care prezentul sau viitorul lider le-a dorit sau le-a acceptat.

Cel care urcă – liderul în fruntea unei echipe sau viitorul lider, aflat în formare, care urcă pe vârful muntelui interior sau ierarhic.

Muntele – provocările, proiectele, echilibrul interior.

Despre potriviri şi lucru în echipă [1]

Timp de citire: sub 5 min

Episodul 1: Planta cu flori galbene. Când un om din echipa ta nu îşi găseşte locul.

După ce m-am mutat în casă nouă, am luat din piaţă cu mult entuziasm o plantă cu flori galbene. Am pus-o în balcon, fericită că îi pot da culoare spaţiului aproape gol. Fericirea s-a dus brusc după câteva zile, când am găsit noua mea plăntuţă pleoştită, după ce soarele a venit cu razele lui călduroase peste ea. M-am gândit că nu a avut apă suficient, aşa că am udat-o. Aproape şi-a revenit pe seară. A doua zi, deşi era bine udată am găsit-o la fel de pleoştită – se vedea că florile şi frunzele suferiseră o deshidratare puternică. Mă tot întrebam ce fac greşit, aşa că am sunat-o pe mama să găsesc soluţia. Am aflat că plăntuţa avea nevoie de umbră şi nicidecum de soare puternic.

Mi-a fost greu să identific locul potrivit pentru ea, o puneam în baie în timpul zilei şi pe marginea balconului, la aer, pe timpul nopţii. Devenise un stres. Şi pentru ea şi pentru mine. Vedeam că, deşi nu mai avea un aspect veşted, nici nu era foarte viguroasă. Era pe o linie de plutire foarte fină, dependentă de mine pentru supravieţuire.

Casa mea nu era un loc bun pentru ea şi poate că nici eu nu ştiam să am grijă de ea aşa cum avea nevoie. Chestia asta mă întrista. Am dat-o mamei să o pună în pământ la ţară, mă documentasem şi am înţeles că ar fi mai degrabă o floare de grădină şi că i-ar fi mai bine acolo. Acum e viguroasă şi mă bucură că şi-a găsit locul în care prosperă.

Multe lucruri din jurul nostru ne oferă oportunităţi de învăţare dacă avem răbdarea să le observăm. Aceasta m-a dus cu gândul la oamenii pe care i-am avut în echipele pe care le-am coordonat sau în care m-am aflat şi la maniera în care am performat eu în aceste situaţii.

  • De ce floarea galbenă nu s-a potrivit în casa mea?

Nu erau condiţiile potrivite pentru ea. Nici temperatura, nici umiditatea aerului, nici spaţiul în sine. Dar răspunsul nu este atât de simplu.

Eu puteam să salvez de la început floarea de zilele de chin. Puteam să mă interesez de cum reacţionează o astfel de floare în mediul de acasă şi care sunt nevoile ei şi, în funcţie de asta, să o cumpăr pe ea sau pe o alta. Tot ce am făcut eu a fost să mă entuziasmez, să o aduc acasă şi să mă aştept ca ei să îi fie bine, cu efort minim şi fără să mă gândesc că are nevoie de îngrijire diferită de cea oferită florilor pe care le aveam până atunci.

Oare câţi oameni devin entuziaşti la apariţia unui om frumos, cu calităţi extraordinare, pe care îl doresc automat în echipa lor? Cred că mulţi. Şi eu am fost un om frumos pentru unii. Şi eu m-am entuziasmat la vederea unor alţi oameni frumoşi. Pe măsură ce am experimentat mai multe situaţii, în spaţii de lucru diverse – ONG, privat companii mari sau mici, mediul instituţional – am realizat că entuziasmul acesta are nevoie de echilibru, gândire strategică şi cu accent pe obiectivele pe termen lung, atât pentru tine, cât şi pentru colegul de discuţie. Din respect pentru amândoi şi cu responsabilitate pentru toată lumea implicată în proces şi potenţialul fiecăruia. Uneori s-ar putea să se potrivească, iar condiţiile să fie toate întrunite. Alteori, s-ar putea să aduci în spaţiu pe cineva care ar putea înflori mai voinic în altă parte. Sigur, în cazul oamenilor, putem gândi că liberul arbitru este, în primul rând, în ograda lor.

Plusul, gândindu-mă la exemplul florii, a fost că îmi păsa ca ei să îi fie bine, nu doar să dea frumos pe balconul meu.

  • De ce unii oameni se potrivesc sau nu în echipele din care fac sau vor face parte?

Aici povestea devine complexă, căci nu mai vorbim despre o flori, ci despre oameni cu nevoi sofisticate. Pot fi mulţi factori care pot face ca un om să nu se potrivească într-o echipă şi care pot afecta eficienţa şi entuziasmul acestuia sau chiar a intregii echipe. Valorile, viziunea, experienţa şi educaţia se pot transforma în barierele “perfecte” când este vorba despre lucrul în echipă, dacă nu sunt congruente sau complementare. Principiile diferite care pot ghida membrii unei echipe pot genera conflicte sau disensiuni. În timp, dacă acestea nu sunt gestionate sau înţelese pot destabiliza sau slăbi echipa şi rezultatele acesteia. Spaţiul de discuţie este uriaş şi, cu siguranţă, îi voi aloca spaţiul necesar altă dată pe Behaviours. Insă vreau să mă opresc asupra ritmului de lucru.

  • Pentru că suntem diferiţi!

Oamenii sunt atât de diferiţi şi asta face ca salata asta de viaţă să fie atât de frumoasă, în cele mai multe cazuri. Unii sunt exploratori şi vor să experimenteze mai multe, să meargă pe teren, să plece în călătorii, în alte oraşe, în alte ţări. Iar munca de birou le încorsetează spiritul şi creativitatea. Alţii, tocmai invers.

Unii apreciază mai mult un program variabil, programul standard de 8-16 devenind greoi şi frustrant. Pe termen lung eficienţa acestora poate scădea şi se pot simţi ca într-o cuşcă. Ei vor ştii asta, însă poate că cei care s-au entuziasmat iniţial de abilităţile acestora să devină frustraţi că “floarea” luată nu mai vrea să înflorească în condiţii stricte sau furioşi dacă “floarea” pleacă spre alte medii mai potrivite pentru potenţialul ei.  Îmi aduc aminte de o idee care spune că lucrurile care îţi plăceau iniţial la partenerul tău sunt aceleaşi care au potenţialul să te despartă.

Alţii simt nevoia de program fix, de o structură pe care să-şi organizeze programul şi rutina. Aşa sunt ei eficienţi. Am avut în acelaşi timp, la un moment dat, în echipă aceste două tipologii şi se completau foarte bine: o persoană creativă, care se ocupa de materialele scrise şi concepte şi o persoană cu gândirea structurată, care prefera programul clasic. Se înţelegeau perfect. Erau amândouă la locul potrivit pentru acel moment.

Unii nu pot lucra sub presiune, nu sunt obişnuiţi, nu înţeleg urgenţa, se înfricoşează şi le creează un stres puternic, pe care uneori îl aruncă şi către ceilalţi. Preferă joburi cu un necesar de rezistenţă scăzută la efort. Alţii, preferă mai degrabă locuri de muncă unde inteligenţa lor este solicitată pe durate mai mari, iar asta îi face să se simtă utili.

Unii simt nevoia de urgenţă în ritmul lor de lucru, un program anost, rutinier ar putea mai degrabă să îi scoată din minţi.

Unii preferă să lucreze singuri, independent, iar alţii în echipă.

Fiecare va şti sau va simţi când nu se află în echipa potrivită. Este suficient să observe momentele care creează stres, în care nu sunt inspiraţi sau performanţi. Şi, desigur, asta nu înseamnă că trebuie să plece la primele semne, ci să vadă întâi ce produce neconcordanţa. Poate

… este un conflict de valori sau de viziune

… are nevoie să schimbe rutina de lucru

… e cazul să treacă la o provocare mai mare

… are nevoie de un shift în carieră

… are nevoie de o pauză

… are nevoie să-şi reorienteze atenţia spre alte planuri prioritare ale vieţii

… sau poate toate la un loc, căci nicio neconcordanţă nu vine singură.

Respectând ritmul fiecăruia, transmiţi în echipă sentimentul de respect. Şi toţi care sunt în ecuaţie se vor simţi mai liberi şi mai dispuşi să aducă în ecuaţie tot ceea ce au mai bun în ei.

Extra: postare inspirată de dinamica naturii, perfectă şi cu accent pe echilibru.

A fi dispus să asculţi. Întâlnirile neîntâmplătoare

Timp de citire: sub 4 min

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o discuţie cu R., una dintre fetele unui prieten de-al tatălui meu, care era puţin mai mare decât mine ca vârstă. Era confuză cu ce urma să facă după liceu şi în general în viaţă şi s-a gândit că eu aş putea să o ajut cu nişte idei. A venit acasă la mine şi, pentru câteva zeci de minute, poate ore, am discutat despre facultăţi, alegeri, despre viitor, despre noi. Reţin imaginea întâlnirii, cu ea atentă şi curioasă, punând multe întrebări şi răspunzând numeroaselor întrebări pe care i le puneam şi eu. Simţeam un fel de responsabilitate, că ceea ce îi spuneam s-ar putea să îi schimbe viitorul. Voiam să îi spun cele mai bune gânduri ale mele, să nu o “stric”, să îi fie bine. Simţeam şi un fel de mândrie, că a venit să mă întrebe tocmai pe mine. Îmi plăcea asta şi mai îmi plăcea să mă simt utilă.

Anul trecut, în vară, eram la casa părinţilor mei şi, la o distanţă de peste 12 ani de la discuţia noastră, mi-a spus că momentul acela a fost decisiv în viaţa ei şi că îmi mulţumeşte pentru asta. Am zâmbit în sinea mea şi mi-am dat seama de nişte lucruri, gândindu-mă la toată întâmplarea. Iată două dintre ele:

  1. Că descoperi în timp impactul unei întâlniri.

Ca educator – fie în postura de profesor, trainer, coleg, coordonator, manager, prieten, părinte sau om – eşti precum un agricultor care pune seminţe în pământ cu încrederea că acestea vor încolţi şi se vor transforma, în timp, în plante viguroase, care dau fructe, legume sănătoase. În seminţe se află esenţa concentrată a viitoarei plante. În plus, ai responsabilitatea plantării celor mai bune seminţe pe care le ai la îndemână pentru unii, iar pentru alţii să oferi cel mai hrănitor pământ în care viitoarele seminţe să încolţească, iar alteori să nu influenţezi cu nimic, să laşi natura să îşi urmeze cursul.

Timpul este deopotrivă inamic şi prieten celor care sunt implicaţi în orice activitate cu rol educaţional. Nu vezi rezultatul imediat, ci în timp, atât educatorii, cât şi cei care învaţă au nevoie de multă răbdare şi perseverenţă.

  1. Că a fost impresionantă disponibilitatea ei de a asculta ce spune un altul mai mic ca vârstă decât ea şi de a face o alegere ghidată de ideile rezultate în acea discuţie.

Lucrez de peste nouă ani cu adolescenţii aflaţi la vârsta marilor întrebări facilitând cursuri despre leadership, valori, comunicare şi lucru în echipă, care se suprapun de cele mai multe ori cu timpul lor liber. Cei mai mulţi se află acolo pentru că vor să înveţe să fie lideri – doar sunt cursuri de leadership. Însă, prin simpla lor prezenţă la curs îmi arată disponibilitatea lor de a asculta, de a învăţa, de a pune întrebări, de a primi răspunsuri. Faptul că mulţi dintre cei care participă au rezultate mai bune la şcoală, se înţeleg mai bine cu părinţii, prietenii şi colegii lor sau încep să facă proiecte cu impact în comunitate se datorează, în primul rând, acestei disponibilităţii lor de a asculta, de a fi deschişi şi către altă perspectivă asupra felului anumite lucruri pot fi făcute, de a renunţa puţin la ego-ul care şopteşte uneori “eu ştiu tot”, “sunt cel mai deştept, doar că nu sunt înţeles sau sunt înţeles greşit de ceilalţi” etc.

“Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.”  (Albert Einstein) – poate de aceea cei care sunt deschişi să asculte şi alte perspective pot face mai uşor transformări în viaţa lor. Ei au încredere că rafinând ceea ce cred despre un lucru, adică gândirea lor, ceea ce vor obţine va fi mai rafinat, mai apropiat de aspiraţiile proprii, transformând viaţa lor de zi cu zi în mod conştient.

Şi te întreb pe tine, cititorule.

Când ai fost ultima dată disponibil să îi asculţi cu adevărat pe ceilalţi, mai tineri, mai în vârstă sau mai diferiţi ca tine? Să îi laşi să îţi pună întrebări, poate chiar stânjenitoare, la care poate chiar să răspunzi cu “nu ştiu” sau “la asta nu m-am gândit până acum” sau “pentru că mi-e frică”.

Care este acel gând din mintea ta pe care l-ai schimba începând de acum şi pe care schimbându-l crezi că te-ar face mai bun, mai eficient, mai încrezător în viaţă?

Extra: acest post a fost inspirat de noua serie de carnete concepută de Noemi Meilman “Întâlnire neîntâmplătoare”/ “Encounters”, pe care vă invit să o descoperiţi aici. Fotografia din intro conţine unul dintre carnete.