Category: Stil de viata

Gândul – punctul de plecare în călătoria personală

Timp de citire: 5 min

La una dintre şcolile de vară LEADERS, în cadrul unui atelier, i-am rugat pe participanți să scrie pe foaie tot ce le trece prin minte timp de 60 de secunde. Cei mai mulţi dintre ei au scos între 10 şi 15 cuvinte sau 3-4 propoziţii. Asta înseamnă un cuvânt la 5 secunde. 720 de gânduri pe oră. Căutând pe internet, nu am găsit o cercetare foarte clară, însă am descoperit păreri care spun că oamenii pot să ajungă chiar la 3000 de gânduri/ oră până la 36.000/ oră posibile[1].

Însă nu despre cantitatea gândurilor vreau să vă vorbesc, ci despre calitatea lor. Și vă întreb: cum sunt gândurile voastre? Nu trebuie să răspundeți acum. 

Gândurile adolescenților de la atelier, cele mai multe dintre ele, erau pozitive, în sensul în care doar citindu-le mi-au dat o stare de bine. Precum “vremea de afară e perfectă”, “am învățat atât de multe lucruri”, “îmi place cum îmi stă părul” etc. Dar nu toate erau așa. Am avut un participant care a scris “eu nu știu ce caut aici, nu merit să fiu aici, colegii mei sunt atât de inteligenți și descurcăreți.” Și lista continua în același stil. Deși școala de vară presupunea cursuri de dezvoltare de abilități de leadership, acestea erau făcute într-o manieră relaxată, în care toți participanții să se bucure de vacanța de vară, prin exerciții și sesiuni care să destindă. Câțiva dintre ei nu reușeau să se bucure, tocmai pentru că ceva din interiorul lor le șoptea cuvinte care  generau conflict.

Sunt 2 tipuri de dialog pe care le putem avea. Cu ceilalți și cu noi.

Dacă dialogul cu ceilalți respectă într-o anumită măsură și normele sociale, adaptându-ne la ceilalți, dialogul nostru intern se supune doar normelor noastre interioare, descriindu-ne și mai în profunzime.

Unii au un dialog intern negativ despre ceilalţi “ia uite cum s-a îmbrăcat fata aia”, “eu sunt cel mai deştept, toţi de aici sunt cam prostovani”, “nu puteau şi oamenii aştia să fie altfel”, “în comparație cu ceilalți eu sunt îmbrăcat cel mai bine”, alţii au un dialog intern negativ direcţionat către ei “nu merit nimic”, “ce caut eu aici”, “mi-e atât de frică”, “ceilalţi sunt mai buni ca mine”, alţii sunt “paranoici” “dacă se întâmplă să dea maşina peste mine”, “dacă pisica mea moare cât sunt aici”, “toată lumea e împotriva mea”, “mă simt atât de obosit, sigur se întâmplă ceva rău cu mine”. Alții au însă un dialog intern pozitiv, echilibrat: “ce oameni frumoşi mă înconjoară”, “o experienţă foarte interesantă din care am ce să învăţ”, “mă simt puţin obosit, poate este cazul să mă odihnesc un pic”, “ce provocare interesantă, nu m-am gândit la asta până acum” etc.

Sigur, nu tot timpul dialogul nostru interior se încadrează în una dintre cele de mai sus. Depinde mult de situația în care ne aflăm și în ce măsură acele situații pot să aibă un impact asupra noastră sau nu: când sunteţi singuri sau cu prietenii/ familia, când sunteţi la școală, la lucru, sau când plecaţi în excursie sau faceţi ceva care vă place, când sunteţi înainte de un examen/ interviu sau când urmează să intrați într-o negociere importantă.

Spune-mi cum gândești și am să-ți spun cine ești

Atât de simplu şi de la îndemână: gândul. Uşor de observat şi de analizat, cea mai apropiată poartă de plecare în propriul proces de învăţare și dezvoltare personală. Primul pas în formularea strategiei de viaţă.

Și îți propun un exercițiu, care să dureze cel puțin 14 zile. În fiecare seară notează 3 sau mai multe gânduri pregnante pe care le-ai avut în ziua ce a trecut, alăturând acestora situațiile în care au apărut.

Atât. Să le notezi ca un cercetător, fără să judeci gândurile care apar. Apoi, după cele 14 zile să vezi ce categorii de gânduri se formează, ținând cont de câteva posibile direcții: gânduri negative/ pozitive, despre mine/ despre ceilalți, despre trecut, prezent sau viitor, despre mine ca persoană/ despre mine ca profesionist etc. – ținând cont și de categoriile de situații în care cele mai multe dintre ele au apărut.

Te-am făcut curios/ curioasă?

De ce acest exercițiu? Nimeni altcineva nu este cu tine și în mintea ta non-stop. Așadar, principala responsabilitate a igienei tale interioare îți revine.

Este util și esențial să porneşti în analiza gândurilor proprii, pentru a-ţi forma, în timp, propriul discernământ, filtrul care te ajută să iei decizii și să vezi lumea cât mai clar. Asta nu înseamnă că trebuie să te adânceşti în propriile gânduri până te pierzi în ele, pentru că nu sunt singurele pe care le putem observa. În plus, odată observate gândurile, ai nevoie să treci în următoarele etape: să le conștientizezi și să treci la acțiune dacă vezi că e ceva care te împiedică să ai o atitudine mai contructivă în relație cu tine sau cu ceilalți. Dar despre asta am să povestesc în alt articol.

De ce să (dis)cerni? In acest moment lumea trăieşte un moment fără precedent. Informaţia este prezentată haotic, de multe surse fără credibilitate sau fără argumente clare, multe mesaje pe lângă care trecem zilnic. Câte și care dintre aceste mesaje vor deveni ulterior gândurile noastre? Câte și care dintre aceste mesaje vei dori să le împărtășești mai departe, ca și cum ar fi ale tale?

Acum, spre final, vreau să te las cu o poveste pentru copii cu lupi[2], pe care am întâlnit-o des în ultimul timp. Povestea este spusă de un bunic unui copil. Despre doi lupi care se află în interiorul nostru, unul blând, iubitor și care urmărește să aibă relații bune cu cei din jur și unul agresiv, certăreț, temător de nou și care nu-și dorește să creeze relații bune cu cei din jur. Povestea se termină astfel:

        Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:

        – Care din ei va câștiga?

        Bunicul a privit în jos și a răspuns:

        – Cel pe care îl vei hrăni.

Aşadar voi ce lup alegeţi să hrăniţi? Gândul care vă dă putere, speranţă, bucurie sau gândul fricos, agresiv şi neiertător faţă de tine şi ceilalţi?

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

[1] http://www.aesthetic-machinery.com/every-thing.htmlhttps://neurocritic.blogspot.com/2017/06/what-is-thought.html

[2] “101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti”, George W. Burns, Ed. TREI

Apel la Adevăr

În 1919, în contextul Primul Război Mondial și al efectelor negative asupra oamenilor, Romain Rolland, Albert Einstein, Herman Hesse și multe alte minți luminate ale vremii, publicau un manifest inedit numit Declarație a independenței minții. Cei care au semnat afirmau că: “Ne angajăm să nu slujim niciodată altceva decât Adevărul liber, care nu are frontiere și nici limite și nu are prejudecăți împotriva raselor sau castelor”.  Adevărul la care aceștia făceau apel era unul absolut, universal, o virtute care bate legile impuse de mintea umană, care este un instrument limitat în sine, de multe ori de spațiul din care privește. Mai mult, adevărul la care aceștia apelau era un Adevăr pe care liderii vremii nu și-l asumau, iar manifestul ar fi trebuit să fie o palmă puternică pentru aceștia. Realitatea, însă, a făcut ca după 20 de ani, un alt război de o dimensiune și mai monstruoasă să apară.

Universalitatea adevărului

Adevărul nu este parțial. El nu ține partea lui X sau partea lui Y. El descrie ceea ce este. De cele mai multe ori nu este confortabil să îl auzi, căci astea poate implica să pierzi poziția pe care o ai. Însă este o armă foarte puternică, căci descrie obiectiv (cât de aproape, cel puțin) realitatea. Pentru oamenii de știință adevăruri sau realități, precum Legea Gravitației sau faptul că toți oamenii au aceleași organe și funcționează după legi similare, îi determină pe aceștia să treacă peste micile diferențe, care sunt reconcialiate de faptul ca legile universale sunt mult mai puternice și cu toții ne supunem acestora. Nu este despre cine este mai frumos sau mai urât, mai deștept sau mai prost, ci despre cum suntem toți parte a aceleiași comunități, locuitori ai planetei Pământ. Oare nu ar trebui ca liderii noștri să meargă după principii similare? Atunci când devii lider (sau ești propus într-o postură care presupune leadership) nu “conduci” doar pe cei frumoși, sau doar pe cei deștepți, sau doar pe cei “sănătoși”, ci ai o pleiadă de oameni diferiți. Iar “legile” după care “conduci” ar trebui să unifice contradicțiile, să creeze punți de comunicare între acestea.

 Mai multe adevăruri?

Auzim de multe ori că sunt mai multe adevăruri. Și așa este. Adevărul meu este că eu văd prin “ochelarii mei” și îți vorbesc privind prin ei. Perspectiva mea generează realitatea adevărului meu. Iar perspectiva mea este mare parte a ceea ce mi s-a întâmplat în trecut, oamenii pe care i-am întâlnit, provocările prin care am trecut, limitările pe care le-am avut. Însă, agățându-ne doar de adevărul propriu, considerându-l pe acesta ultimul, nu facem decât să limităm realitatea (ceea ce este) la filtrul nostru. Dar noi suntem limitați. Nu înseamnă că adevărul propriu nu este validat, ci doar nu este complet și poate că este util doar pentru mine. Oamenii de știință ştiu că pentru a afla poziția unui punct ai nevoie de alte două puncte de referință, a căror poziție este cunoscută. De altfel, și în jurnalism există o regulă similară – pentru a afla mai multe despre un subiect, află răspunsuri de la cel puțin 3 surse de încredere.

Leadershipul autentic

În leadership este despre armonizarea adevărurilor tuturor. Și pleacă de la leadershipul personal. Și poate că de asta liderul are mai multe responsabilități decât ceilalți, iar prima este să se cunoască pe sine. Dacă acesta nu poate fi un punct de referință pozitiv, un model pentru ceilalți, atunci cum pot cei din echipa lui să aspire spre ceva mai mare? Mergând mai departe, liderul are nevoie să își armonizeze propriul Adevăr (mai plăcut, mai neplăcut) cu Adevărul universal, liber, capabil să vadă în afara limitărilor de orice fel. Să își armonizeze gândurile, emoțiile, cuvintele și acțiunile la virtuți, la idealuri. Tocmai de aceea leadershipul (adevărat) pleacă de la leadershipul personal, de la căutatea autentică a liderului de a fi mai bun, de a avea o viziune mai armonioasă, mai integratoare. Că va fi urmat sau nu, depinde de actul acestuia de a influența și de capacitatea celorlalți de a vedea “lumina” interioară a liderului.

Mergând spre adevărurile noastre zilnice, spre presiunea societății care ne “cere” să fim într-un fel sau altul, dar și spre presiunea morală, interioară și universală, de a integra și urma virtuți precum Adevăr, Smerenie, Înțelepciune, Integritate, liderii par a fi niște jongleri. Niște jongleri care muncesc, care se uită uneori pe sine în a servi Marele Bine, Adevărul Liber și Universal.

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Urcarea pe munte și construirea rezilienței psihologice

Timp de citire: 5 min

20180526_150448

Fără să îmi propun neapărat, atunci când urc pe munte mă simt ca atunci când dau un test. Dacă inițial pregătirea și ideea urcării sunt sub semnul entuziasmului, urcarea efectivă și coborârea aferentă sunt însoțite de tot felul de teste și aha-uri.

De data aceasta scriu inspirată de urcarea pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt vârf din România, care s-a întamplat în acest weekend alaturi de alți 14 iubitori de munte, pe durata unei zile întregi [mai 2018]. Urcarea în sine nu a fost dificilă, în schimb, partea psihologică a fost foarte interesantă: în funcție de ce conținea bagajul psihologic al fiecăruia, au început să iasă la suprafață fricile, gândurile, proiecțiile și reacțiile nepotrivite.

Dacă data trecută spuneam că a fi lider este ca o urcare pe munte, de data aceasta am să spun că pentru a urca pe munte ai nevoie de multă tărie psihică. Poate de aceea nu sunt mulți aceia care practică acest sport. În același timp, tăria psihică sau reziliența psihologică, așa cum este mai nou cunoscută în literatura de specialitate, poate fi și un rezultat, un atribut care se formează în timpul unei astfel de călătorii.

Termenul de reziliență psihologică este împrumutat din limba engleză – resilience – și se referă la capacitatea de a trece prin momentele dificile din viață, traume, experiențe negative, eșecuri. Cu alte cuvinte, la capacitatea noastră interioară de a gestiona constructiv gândurile și emoțiile care decurg din acele momente dificile.

Pe dexonline, cuvântul reziliență înseamnă proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri. Destul de similar, doar că oamenii nu sunt metale.

Rolul urcării pe munte este odată acela de a-ți crește capacitatea de a fi rezilient psihologic, dar și acela de a-ți testa tăria interioară pe care o ai tu la momentul călătoriei pe munte. Cum?

Emoțiile puternice accelerează învățarea.

IMG-20180528-WA0022

Muntele te invită să trăiești puternic emoțiile, mai ales atunci când ești la o mișcare de o prăpastie de 100 de metri. Cu alte cuvinte, te învață să îți trăiești și să îți înfrunți temerile. De multe ori ai senzația că nu vei mai ajunge în vârf, că nu mai poți urca sau că nu poți trece peste obstacol. Dar încercând să treci peste acel obstacol, descoperi că nu a fost greu și că ce te bloca era în mintea ta, în proiecțiile tale despre acel obstacol. La un moment dat, foarte aproape de vârful Moldoveanu, este o zona de lanțuri. La urcarea noastră se pare că a fost mai ușor, având în vedere că zona de trecere era acoperită de zăpadă. Însă, uitându-mă în jos, vedeam doar gol, iar eu aveam de facut un pas deasupra acelui gol. Mi s-a făcut gol în stomac și m-au trecut fiori prin picioare, deși ghidul nostru, care era și salvamont, mă ținea de mână.

Dar ce este mai important din trecerea prin emoțiile puternice este să reușești să le gestionezi, astfel încât să cazi tot pe 2 picioare, cu zâmbetul pe buze, ceea ce mă duce la următoarea afirmație: Nu poți controla nimic în viață, cu excepția felului în care tu reacționezi la ceea ce ți se întâmplă.

Trecând printr-o experiență precum urcarea pe munte vei accepta că sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți controla (vremea, traseul, animalele care pot apărea, felul în care se comportă ceilalți din grup etc.), dar ce poți controla este atitudinea ta în raport cu ceea ce ți se întâmplă.

Dacă ești foarte obosit și ai aflat că ai făcut doar o cincime din traseu, ai două posibilități: 1) să te frustrezi și să începi să te enervezi, 2) să tragi aer în piept, să zambești și să zici că mai ai încă 4 cincimi de acum înainte.

Ca să poți să ai o atitudine cât mai sănătoasă, o doză de gândire rațională îți poate veni în ajutor: 

Stabilește-ți obiective. La urcarea pe munte nu ai cum să urci fără să stabilești obiective. Știi că vei sta X zile/ ore și te pregătești pentru asta. Știi că vei urca pe muntele Y, în luna Z, și asta îți determină condițiile pregătirii tale.

Dar mai mult de atât, te învață să îți respecți obiectivele puse sau să le stabilești mai realist. Dacă ai stabilit că vei urca o singură zi și nu ai luat cu tine cort și nici nu ai norocul să ai aproape un refugiu, atunci vei face tot posibil să ajungi la bază până la înserare. Nerespectarea obiectivelor se poate traduce în pierderea vieții. Astfel, viața capătă sens prin simpla ei trăire.

IMG-20180528-WA0044

În leadership, obiectivele realiste pentru sine, dar și pentru ceilalți, sunt de maximă importanță. În plus, trebuie să fii pregătit să îți schimbi planurile, căci “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.

Fii adaptabil și caută soluții. Pe munte nu ai timp de pierdut. Dacă a apărut o problemă, trebuie să cauți imediat o soluție la problema respectivă. Nu ai timp să te plângi sau să găsești vinovați, muntele oricum nu îți ascultă plânsul. Tot ce ai nevoie este să îți faci un plan și să îl pui în practică.

Dacă în fața ta urmează o zona de stânci, vezi care este cel mai potrivit traseu sau ia o scurtă pauză înainte de a începe să urci.

Ai ajuns într-un dead-end, întoarce-te rapid de unde simți că te-ai pierdut și nu dispera.

Dacă traseul a fost blocat de o avalanșă, abadonează sau reconfigurează.

Muntele nu acceptă nepregătiții și nici pe cei care se opresc din a lupta și a căuta rezolvări. Este implacabil, la fel ca viața, precum un părinte care te învață, fie blând, fie cu multă duritate, despre viață, despre cum să fii mai puternic la interior. Și te mai învață ceva:

Să te accepți și să ai grijă de tine așa cum ești, cu limitele tale. Pe munte ai nevoie să te urci odihnit, să ai o alimentație sănătoasă și să îți cunoști limitele. Muntele îți cere încredere în sine și bucurie pentru explorare.

Dacă ești la prima urcare pe munte și nu ai pregătire, nu fi arogant, acceptă că ești la început și alege un traseu ușor! Dacă, din aroganță, alegi ceva pentru care nu ești pregătit și te accidentezi, colegii tăi de călătorie sunt și ei afectați. Cum oare te vor transporta ei peste stânci, când vă aflați la 5 ore depărtare sau mai mult de orice urmă de civilizație?

La coborârea de pe Moldoveanu am reușit performanța de a-mi uda toate hainele de schimb, geaca de iarnă și unul dintre hanorace. M-am supărat atât de puternic pe mine, încât pentru câteva zeci de minute bune nu mai reușeam să ma bucur de minunata călătorie și provocările, durerea degetelor la coborâre începuse să devină insuportabilă. Nu acceptam că tocmai eu am greșit. Tocmai eu. În momentul în care am reușit să mă iert pentru greșeala mea, pasul mi-a devenit vioi și excursia mai ușoară. Cât de ușor te poți demotiva singur.  Cât am fost supărată pe mine, nici măcar nu am reușit să cer ajutorul. Începuse să mi se facă frig și aveam nevoie de o haină care să nu fie umedă. Ceea ce mă duce spre ultima observație:

A fi rezilient sau a avea tărie interioară înseamnă că atunci când ai nevoie, să ceri ajutorul celorlalți. Să nu te simți deconectat de restul. De cele mai multe ori, muntele nu este accesibil singur, ci în echipă. Cei mai frumoși munți nu sunt cuceriți individual.

Personal, îmi place mai mult echivalentul în română al rezilienței psihologice, acela de tărie, pe care o doresc tuturor celor ce citesc acest articol. Tărie de a trece prin această viață cu fruntea sus, cu zâmbetul pe buze, spre vârfuri înalte, indiferent de provocări.

Muntele este învățător extraordinar și sper ca expunerea mea de observații despre cum o urcare pe munte te face mai puternic la interior să te facă să pleci într-o călătorie pe vârfurile României și nu numai. Sau să cauți în călătorii nu doar plăcerea, ci și sensul, formarea ta interioară.

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Spre final de an cu multă RĂBDARE

Timp de citire: 5 min

Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vederea îndeajuns de ascuțită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări. Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiți la ghimpe și să vezi trandafirul, să privești noaptea și să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai o vedere atât de slabă, încât să nu fii în stare să zărești dezlegarea.

Cele 40 de legi ale iubirii, de Elif Shakaf

Aș zice că nu sunt o persoană foarte răbdătoare de felul meu, poate de la zodie, poate de la moștenirea genetică sau din familie, poate din dorința de a arde etape. Îmi dau seama că este o lecție pe care o învăț constant și mă bucur când constat că am mai căpătat o unitate de răbdare. Pentru că finalul de an aduce pentru multă lume și momente de reflecție, las aici câteva concluzii la care am ajuns:


  1. Nu te arunca din prima spre câștigurile imediate. Deși par atrăgătoare și îți dau un sentiment de încredere tocmai pentru că ai rezultate, este doar o iluzie. Încrederea înseamnă să crezi, fără să ai un rezultat palpabil.

Concluzia aceasta a pornit de la un boardgame pe care l-am jucat în această seară – Tumult Royale și de la care mi-a venit inspirația pentru acest text. Unul dintre principiile strategice pe care eu le-am utilizat în cadrul jocului a fost acela de a avea răbdare. Deși în primele runde părea că nu construiesc nimic, la următoarele am reușit să construiesc chiar castele – acestea aducând cele mai multe puncte în joc. Chiar dacă îți ia mai mult timp să construiești un castel (care implică mai multe resurse și mai multe runde), fii sârguincios.


  1. Răbdarea înseamnă gândire strategică. Este despre privirea pe termen lung. Adică despre a avea o viziune și a o urma. Se leagă perfect de prima concluzie.

Să construiești pe o fundație suficient de solidă, astfel încât să nu se dărâme la primul cutremur – în asta constă puterea răbdării.

Liderii sunt răbdători atunci când echipele lor încă nu sunt la acel nivel de înțelegere care să le facă performante. Au încredere că vor ajunge acolo, cu uneltele necesare.

Mamele sunt răbdătoare când copiii lor fac în mod repetat lucruri greșite sau nepotrivite, căci ele știu că este important ca ei să învețe pe pielea lor. Au în vedere rezultatul pe termen lung.


  1. Răbdarea este despre a fi în prezent. Viitorul încă nu s-a întâmplat. Trecutul nu poate fi schimbat. Ai răbdare să te bucuri și să observi ce îți oferă prezentul.

Dacă laptopul nu ți se deschide și vrei scrii, ia o foaie de hârtie și scrie. Lasă laptopul să se deschidă în ritmul lui. Chiar atunci când am deschis laptopul să scriu despre răbdare, acesta și-a continuat update-ul început de dimineață pentru încă o jumătate de oră. Am luat agenda și am așternut ideile principale acolo, fără să mă agit în vreun fel (mai fac uneori asta). Chiar m-am bucurat, căci îmi place să scriu de mână și parcă ideile vin mai fluid. În general, din comoditate, e mai ușor să scriu pe laptop.

De aici aș mai formula încă o concluzie 4.1: Nu forța! Lasă lucrurile să se întâmple în ritmul lor.

Unele lucruri încolțesc/ înfloresc/ se coc etc. doar într-un anumit sezon. Copiii au nevoie 9 luni pentru a se coace în burtica mămicilor lor. Puii de elefant au nevoie de peste 1 an și jumătate de gestație pentru a veni pe lume.

iedera

Lasă lucrurile să se întâmple la momentul potrivit.


  1. A avea răbdare (cel puțin la mine) este chestiune de exercițiu. Cultiv această atitudine fie prin urcatul pe munte, fie prin mersul cu mașina în traficul bucureștean, fie prin meditație, fie prin descoperirea acelor convingeri care mă fac să pierd înțelesul lui “orice lucru își are vremea lui” (Eclesiastul).

Răbdarea este autocontrol. Al emoțiilor, al dorințelor, al lumii interioare. În copilărie ne spunea mamaia “înfrânați-vă, maică” și noi râdeam. Nu simțeam atunci cu adevărat rezultatele comportamentelor noastre.


  1. Ai răbdare cu tine.

Uneori nu vei găsi soluția din prima. Dar este OK. Ai încercat cel puțin o variantă care a dat greș.

Ai răbdare cu tine. Asta înseamnă să te iubești și să te accepți chiar dacă uneori nu iei cele mai bune decizii.

De câte ori nu am avut răbdare cu mine, cu mintea mea, cu corpul meu, cu ritmul meu de evoluție.


  1. Ai răbdare cu celălalt.

Noi vedem lucrurile prin intermediul nivelului nostru de înțelegere. Fiecare vede cât știe. Când unul nu știe cât știm noi (sau mai bine zis cât credem noi că știm), nu ar trebui să judecăm.

Iubește persoana de lângă tine. Ai răbdare să descoperi și punctul celuilalt de vedere. S-ar putea să descoperi o nouă perspectivă. Poate mai bun[. Poate nu.


Momentele în care mi-am pierdut răbdarea erau momentele care cereau mai multă atenție decât altele. Răspunsuri la întrebări de introspecție de tipul celor de mai jos m-au ajutat să văd mai bine: Cum de mi-am pierdut răbdarea (flowul, ritmul, încrederea, iubirea, concentrarea, echilibrul etc.) în această situație? Ce nu am așezat încă în mine? Ce depinde de mine și ce nu? Ce pot să controlez și ce nu? Ce pot face diferit?

Cred că acolo unde îți pierzi răbdarea se află o piatră prețioasă a lumii tale interioare care are nevoie să fie descoperită.


La final de postare și final de an, te invit să îți faci o listă pe două coloane cu momente:

rabdare grafic

Din listă alege top 3 cele mai relevante momente din cele două coloane și observă-le. Ce alegi să transferi în noul an?