Postarea este un eseu realizat în cadrul masterului, la cursul “Bazele psihodinamice ale terapiilor experiențiale de grup și de familie”. Timp de citire: 5-7 min.
Întotdeauna e o treabă personală
Lucram în biroul din Mircea Vulcănescu când am citit “Amintiri. Vise. Reflecții”. Eram la 15 minute de mers pe jos spre casă și țin minte că așteptam cu nerăbdare momentul să ajung acasă pentru a citi. Am devorat cartea aceea, însă nu ca pe altele. O devoram în ritm de 2-4 pagini pe sesiune de citit, rareori mai mult. Fie îmi venea să dorm, fie mă copleșeau o mulțime de idei despre viață, evoluție. Idei care depășeau cu mult potențialul și înțelegerea mea de atunci. Fie că era seară, dimineață sau prânz, rândurile cărții îmi produceau de cele mai multe ori un fel de stare de somnolență (evit să zic transă, pentru că uneori dormeam de-a binelea). Nu puteam duce mai mult. Îmi plăcea să îl citesc pe Jung de mai mult timp și citisem diverse de el (cu greu am citit părți din Cartea Roșie, încă nici acum nu sunt pregătită), dar nici una precum aceasta. Am finalizat cartea în aproape 3 luni și am simțit un vid puternic după ea. Asta ar fi motivația profund personală pentru care vreau să înțeleg mai mult munca și cine este Carl Gustav Jung. Vreau să înțeleg ce (se) (dez)activa în mine, pe măsură ce citeam.
O altă motivație, tot personală în cele din urmă, este direct conectată cu lucrul grupal sau individual cu elevi, studenți sau adulți și comunități, în diverse contexte de dezvoltare personală sau de achiziție de abilități (în general ce țin de leadership). Mă interesează cum reprezentările inconștiente se regăsesc și influențează dinamica grupală și în ce măsură identificarea, conștientizarea, integrarea lor pot să ducă la schimbări de durată, sustenabile în cei se pregătesc să devină sau sunt considerați lideri și în grupurile și comunitățile din care aceștia fac parte.
Dimensiunea interioară a leadershipului
Nu mai este ceva de neacceptat că teatrul interior, dimensiunea interioară a individului, are efecte asupra relațiilor cu ceilalți oameni, înfluențând calitatea lor. Însă în ceea ce privește literatura, mai degrabă mass-market, cu privire la subiectul leadership (de comunitate, organizațional sau leadershipul unui grup) aceasta este destul de “săracă” în conținut și abundă de abordări de tipul “3 pași pentru a…”, “Metoda cea mai … din lume prin care tu vei vei schimba în 2 zile”, utilizând mult limbaj considerat pozitiv, cu puține argumente susținute de argumentări științifice în spate. Mult marketing și puțin conținut.
Câțiva creează cu adevărat discuții autentice în jurul mecanismelor leadershipului și asupra procesului îndelungat prin care liderii au nevoie să-și atingă potențialul, să devină individuați, cum bine definește Carl Jung indivizii la finalul unui proces prin care “cineva devine conștient de sine însuși” (Godeanu, 2013). Nu cred că mai este cazul să subliniez necesitatea ca cei aflați în poziții de influență să facă schimbări în ei înșiși, devenind mai buni.
Un astfel de translator al teoriilor celor care au creat repere pentru lucrul cu grupurile este și Manfred Kets de Vries, care inspirat de Bion, Freud, Jung și alții, fiind și el, la rându-i, format în psihanaliză, unește managementul și dimensiunea clinică, pentru a veni cu o perspectivă complexă a leadershipului ce pune accent pe lumea interioară a individului, care “îi afectează personalitatea și stilul de conducere” (Manfred Kets de Vries, 2007). Deși, chiar și el zice că “unii sunt tentați să respingă o asemenea perspectivă, spunând că abordarea nevoilor, impulsurilor, dorințelor, fantasmelor și viselor oamenilor ar fi neștiințifică” (Manfred Kets de Vries, 2007).
Cum oare poți convinge un om să intre într-un proces de individuație, știind că ar putea pierde conștient sau inconștient, statusul pe care îl are, prin contactul cu Sinele și pulsiunile interioare care cer, poate, alte experiențe decât cele prezente? Cum poți convinge o organizație (mă rog, reprezentanții ei) să încurajeze conștient angajații spre un proces de vulnerabilizare? Poate doar acele organizații sau comunități ai căror lideri (figuri investite cu autoritate) sunt ei înșiși într-un proces mai profund de autocunoaștere.
Maslow privea cu mult entuziasm oamenii auto-actualizați ca având abilități și putând fi modele pentru întreaga societate, chiar dacă ar întâmpina reticențe din partea celorlalți mai puțin actualizați. Omul auto-actualizat fiind ruda mai ușor de înțeles a omului individuat, care la fel ajunge să își atingă potențialul, dar dintr-o perspectivă mai concretă și nu aspirând sau fiind modelați de un Sine “mai degrabă transpersonal, decât personal” (Godeanu, 2013). Însă indivizii cu adevărat actualizați ar mai dori să ocupe poziții de leadership? Ar mai fi ei motivați să fie reprezentanții proiecțiilor, fantasmelor (de toate felurile, fericite sau mai nefericite) ale celor din grupurile pe care le-ar conduce?
“Adevărații lideri sunt vânzători de speranță, vorbind către imaginația colectivă a celor care îi urmează, co-optându-i pe aceștia într-o mare aventură” (Kets de Vries), resemnificând conceptele, cuvintele, comportamentele. Liderii, indiferent de factorii și motivele care structurează psihicul, că au o personalitate scindată sau, dimpotrivă, unificată, sunt niște roțite mai mari în mecanismul grupurilor din care fac parte, care pun în mișcare și celelalte părți. Grupurile devenind “instrumentul de exprimare a personalității liderului, a trebuințelor, frustrărilor și visurilor, pasiunilor, fricilor, convingerilor, concepțiilor, speranțelor, grijilor și bucuriilor lui” (Dumitrașcu, 2016).
A fi sau a nu fi lider
Cu atât mai mult interesul meu este pentru cei care au potențial de lideri, către cei care sunt noduri mai puternice în rețeaua aceasta a umanității. Nu mă refer la cei care escaladează prin cine știe ce metode pe “scara organizațională”, ci aceia capabili să producă conducă autentic o organizație sau un grup de orice tip. Consider că munca pentru realizarea Sinelui sau cel puțin intrarea într-un proces de descoperire de Sine este esențială pentru oricine dorește să privească mai departe de propriul gard sau să vadă mai în profunzime ce se întâmplă în propria curte, “este un act de o importanță absolută pentru cel care pretinde să joace rolul de lider organizațional” (Dumitrașcu, 2016).
În același timp, Marie-Louise von Franz spune că “procesul de invididuare este funciarmente incompatibil cu orice pretenție de putere colectivă, chiar dacă se ascunde sub atitudinea unui lider de grup bine intenționat , liberal, modest și moderat”, dând exemplul liderilor din Biserica Creștină primară care aveau o autoritate naturală, dobândită prin experiențele lor individuale și prin modul lor de viață. Iar procesul de individuare, deși are în vedere și relația cu ceilalți, este în sine o călătorie solitară, îar prezența într-un grup ar putea chiar opri experiența realizării, căci “chiar și un grup mic e dominat de spirit sugestiv” (Jung, 1955).
Ideea de a fi într-o călătorie individuală, chiar dacă vorbim de multiplele interacțiuni cu oamenii și relațiile din jurul nostru, o găsesc foarte echilibrată. În același timp, dacă individul intră într-un proces de individuare, asta înseamnă să devină “ciudat, altfel”, adică să nu mai fie chiar cum era înainte, să își dorească să schimbe, poate chiar să plece din organizații sau comunități, să renunțe la pozițiile de leadership sau la aspirațiile de lider, cel puțin ocazional, tocmai pentru a se “căuta” pe sine.
Ori asta creează anxietate indivizilor din jurul acestuia – schimbarea creează anxietate, nu mai îndeplinești așteptările. “Nu mai ești ca înainte”, “se întâmplă ceva cu tine”. Dacă așteptările sau proiecțiile celorlalți nu sunt actualizate și ele, atunci ruperea celui care “se schimbă”, care “devine” este inevitabilă și chiar sănătoasă.
Acum la final, subliniez gândul legat de necesitatea fiecărui invidid de a deveni cine trebuie să devină, trăind ceea ce are nevoie să trăiască pentru a evolua. Asta înseamnă ca uneori să renunțe la ceea ce este el în societate și să meargă în explorarea Umbrei și a pulsiunilor interioare. Simpla urmărire a ceea ce este autentic pentru acesta transmite celorlalți ideea de a trăi autentic și dacă se află în poziții de leadership, cu atât mai mult va invita pe ceilalți neexplicit să urmeze cine sunt ei cu adevărat.
Bibliografie:
- Compton, William. (2018). Self-Actualization Myths: What Did Maslow Really Say?. Journal of Humanistic Psychology.
- Dumitrașcu,Vadim. (2016). Liderii. Arhetipuri și roluri organizaționale, Ed. Universitară, București
- Godeanu, Denisa. (2013). Bazele psihodinamice ale terapiilor experiențiale de grup și de familie. Ed. Sper, București
- Kets de Vries, Manfred; Engellau, Elisabet. (2018). A clinical approach to the dynamics of leadership and executive transformation. Invited paper for Harvard Business School 100th Anniversary. To be presented at the colloquium “Leadership: Advancing an Intellectual Discipline.”
- Kets de Vries, Manfred. (2007). Leadership. Arta și măiestria de a conduce. Ed. Codecs, București
- Von Franz, Marie Louise. (2013). Psihoterapie. Experiența unui practician jungian. Ed. Herald, București
Foto realizată de Johannes Plenio de la Pexels