Urcarea pe munte și construirea rezilienței psihologice

Comportamente, Leadership, Orientare în cariera, Trairi cu (alt) sens / tagged / / by

Timp de citire: 5 min

20180526_150448

Fără să îmi propun neapărat, atunci când urc pe munte mă simt ca atunci când dau un test. Dacă inițial pregătirea și ideea urcării sunt sub semnul entuziasmului, urcarea efectivă și coborârea aferentă sunt însoțite de tot felul de teste și aha-uri.

De data aceasta scriu inspirată de urcarea pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt vârf din România, care s-a întamplat în acest weekend alaturi de alți 14 iubitori de munte, pe durata unei zile întregi [mai 2018]. Urcarea în sine nu a fost dificilă, în schimb, partea psihologică a fost foarte interesantă: în funcție de ce conținea bagajul psihologic al fiecăruia, au început să iasă la suprafață fricile, gândurile, proiecțiile și reacțiile nepotrivite.

Dacă data trecută spuneam că a fi lider este ca o urcare pe munte, de data aceasta am să spun că pentru a urca pe munte ai nevoie de multă tărie psihică. Poate de aceea nu sunt mulți aceia care practică acest sport. În același timp, tăria psihică sau reziliența psihologică, așa cum este mai nou cunoscută în literatura de specialitate, poate fi și un rezultat, un atribut care se formează în timpul unei astfel de călătorii.

Termenul de reziliență psihologică este împrumutat din limba engleză – resilience – și se referă la capacitatea de a trece prin momentele dificile din viață, traume, experiențe negative, eșecuri. Cu alte cuvinte, la capacitatea noastră interioară de a gestiona constructiv gândurile și emoțiile care decurg din acele momente dificile.

Pe dexonline, cuvântul reziliență înseamnă proprietatea unui metal sau aliaj de a rezista la șocuri. Destul de similar, doar că oamenii nu sunt metale.

Rolul urcării pe munte este odată acela de a-ți crește capacitatea de a fi rezilient psihologic, dar și acela de a-ți testa tăria interioară pe care o ai tu la momentul călătoriei pe munte. Cum?

Emoțiile puternice accelerează învățarea.

IMG-20180528-WA0022

Muntele te invită să trăiești puternic emoțiile, mai ales atunci când ești la o mișcare de o prăpastie de 100 de metri. Cu alte cuvinte, te învață să îți trăiești și să îți înfrunți temerile. De multe ori ai senzația că nu vei mai ajunge în vârf, că nu mai poți urca sau că nu poți trece peste obstacol. Dar încercând să treci peste acel obstacol, descoperi că nu a fost greu și că ce te bloca era în mintea ta, în proiecțiile tale despre acel obstacol. La un moment dat, foarte aproape de vârful Moldoveanu, este o zona de lanțuri. La urcarea noastră se pare că a fost mai ușor, având în vedere că zona de trecere era acoperită de zăpadă. Însă, uitându-mă în jos, vedeam doar gol, iar eu aveam de facut un pas deasupra acelui gol. Mi s-a făcut gol în stomac și m-au trecut fiori prin picioare, deși ghidul nostru, care era și salvamont, mă ținea de mână.

Dar ce este mai important din trecerea prin emoțiile puternice este să reușești să le gestionezi, astfel încât să cazi tot pe 2 picioare, cu zâmbetul pe buze, ceea ce mă duce la următoarea afirmație: Nu poți controla nimic în viață, cu excepția felului în care tu reacționezi la ceea ce ți se întâmplă.

Trecând printr-o experiență precum urcarea pe munte vei accepta că sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți controla (vremea, traseul, animalele care pot apărea, felul în care se comportă ceilalți din grup etc.), dar ce poți controla este atitudinea ta în raport cu ceea ce ți se întâmplă.

Dacă ești foarte obosit și ai aflat că ai făcut doar o cincime din traseu, ai două posibilități: 1) să te frustrezi și să începi să te enervezi, 2) să tragi aer în piept, să zambești și să zici că mai ai încă 4 cincimi de acum înainte.

Ca să poți să ai o atitudine cât mai sănătoasă, o doză de gândire rațională îți poate veni în ajutor: 

Stabilește-ți obiective. La urcarea pe munte nu ai cum să urci fără să stabilești obiective. Știi că vei sta X zile/ ore și te pregătești pentru asta. Știi că vei urca pe muntele Y, în luna Z, și asta îți determină condițiile pregătirii tale.

Dar mai mult de atât, te învață să îți respecți obiectivele puse sau să le stabilești mai realist. Dacă ai stabilit că vei urca o singură zi și nu ai luat cu tine cort și nici nu ai norocul să ai aproape un refugiu, atunci vei face tot posibil să ajungi la bază până la înserare. Nerespectarea obiectivelor se poate traduce în pierderea vieții. Astfel, viața capătă sens prin simpla ei trăire.

IMG-20180528-WA0044

În leadership, obiectivele realiste pentru sine, dar și pentru ceilalți, sunt de maximă importanță. În plus, trebuie să fii pregătit să îți schimbi planurile, căci “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.

Fii adaptabil și caută soluții. Pe munte nu ai timp de pierdut. Dacă a apărut o problemă, trebuie să cauți imediat o soluție la problema respectivă. Nu ai timp să te plângi sau să găsești vinovați, muntele oricum nu îți ascultă plânsul. Tot ce ai nevoie este să îți faci un plan și să îl pui în practică.

Dacă în fața ta urmează o zona de stânci, vezi care este cel mai potrivit traseu sau ia o scurtă pauză înainte de a începe să urci.

Ai ajuns într-un dead-end, întoarce-te rapid de unde simți că te-ai pierdut și nu dispera.

Dacă traseul a fost blocat de o avalanșă, abadonează sau reconfigurează.

Muntele nu acceptă nepregătiții și nici pe cei care se opresc din a lupta și a căuta rezolvări. Este implacabil, la fel ca viața, precum un părinte care te învață, fie blând, fie cu multă duritate, despre viață, despre cum să fii mai puternic la interior. Și te mai învață ceva:

Să te accepți și să ai grijă de tine așa cum ești, cu limitele tale. Pe munte ai nevoie să te urci odihnit, să ai o alimentație sănătoasă și să îți cunoști limitele. Muntele îți cere încredere în sine și bucurie pentru explorare.

Dacă ești la prima urcare pe munte și nu ai pregătire, nu fi arogant, acceptă că ești la început și alege un traseu ușor! Dacă, din aroganță, alegi ceva pentru care nu ești pregătit și te accidentezi, colegii tăi de călătorie sunt și ei afectați. Cum oare te vor transporta ei peste stânci, când vă aflați la 5 ore depărtare sau mai mult de orice urmă de civilizație?

La coborârea de pe Moldoveanu am reușit performanța de a-mi uda toate hainele de schimb, geaca de iarnă și unul dintre hanorace. M-am supărat atât de puternic pe mine, încât pentru câteva zeci de minute bune nu mai reușeam să ma bucur de minunata călătorie și provocările, durerea degetelor la coborâre începuse să devină insuportabilă. Nu acceptam că tocmai eu am greșit. Tocmai eu. În momentul în care am reușit să mă iert pentru greșeala mea, pasul mi-a devenit vioi și excursia mai ușoară. Cât de ușor te poți demotiva singur.  Cât am fost supărată pe mine, nici măcar nu am reușit să cer ajutorul. Începuse să mi se facă frig și aveam nevoie de o haină care să nu fie umedă. Ceea ce mă duce spre ultima observație:

A fi rezilient sau a avea tărie interioară înseamnă că atunci când ai nevoie, să ceri ajutorul celorlalți. Să nu te simți deconectat de restul. De cele mai multe ori, muntele nu este accesibil singur, ci în echipă. Cei mai frumoși munți nu sunt cuceriți individual.

Personal, îmi place mai mult echivalentul în română al rezilienței psihologice, acela de tărie, pe care o doresc tuturor celor ce citesc acest articol. Tărie de a trece prin această viață cu fruntea sus, cu zâmbetul pe buze, spre vârfuri înalte, indiferent de provocări.

Muntele este învățător extraordinar și sper ca expunerea mea de observații despre cum o urcare pe munte te face mai puternic la interior să te facă să pleci într-o călătorie pe vârfurile României și nu numai. Sau să cauți în călătorii nu doar plăcerea, ci și sensul, formarea ta interioară.

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Rolul liderilor în calitate de profesori

Educatie, Leadership / / by

Pentru fiecare lider, leadershipul este o responsabilitate de a-și extinde atitudinea și de a educa și mai departe de echipa lor. Să meargă în comunități, în școli, în media și să ajungă la tinerii (și nu numai) care sunt avizi de informație și vor să învețe și să evolueze.

Liderii se află la un nivel următor de înțelegere

Liderii ar trebui să fie (și) profesori, căci se află deja la următorul nivel de înțelegere și îi ajută și pe ceilalți să facă trecerea de la nivelul de înțelegere prezent la unul următor. Instrumentul lor cel mai de preț: viziunea. Antoine de Saint Exupery spune că “Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită.” Asta este viziune: dorul după marea îndepărtată. De ce? Pentru că vor găsi singuri lemnele, cuiele și alte unelte necesare și potrivite pentru a descoperi acea mare îndepărtată din inimile lor. Iar a trimite după lemne, cuie, unelte etc. poate fi sinonim cu a trimite spre metodele deja știute, pe căile bătătorite.

Liderii se află la următorul nivel de înțelegere, pentru că au demonstrat asta. Se află fie în vârful piramidei sociale, fie în domenii inovative, fie în zone de schimbare economică, socială și politică. Ei nu sunt simpli actori în lumea aceasta, sunt niște regizori, activi, care creează medii noi și contexte de învățare și transformare. Ei sunt cei care fac încă un pas. Cine oare poate face mai bine transferul de know-how către noile generații, decât aceștia, care se află deja cu un pas înainte?

Dacă cei care predau au același nivel de înțelegere cu elevii lor, același care generează problemele actuale din societate, nu înseamnă oare că suntem ca într-o roată de șoarece, în care mergem, fără să înaintăm? Așa cum zice și Einstein: “Problemele importante cu care ne confruntăm azi nu pot fi rezolvate cu acelaşi nivel de gândire pe care îl  aveam atunci când le-am provocat.” Așadar, educația nu poate rămâne în mâna celor care au creat problemele, ci în mâna celor care au văzut și care au experimentat că lucrurile pot fi făcute și altfel.

Liderii nu fac transfer doar de informație, ci și de perspectivă

Ce ar trebui să învețe noile generații? Informații, concepte, teorii? Doar atât? Cu siguranță, NU!  Așa cum subliniază și Einstein, liderii nu fac transfer doar de informație, ci și de perspectivă și poate că ăsta este cel mai important aspect.

Noile generații au nevoie nu doar să primească informații de calitate, ci și modalități de gândi de calitate – cu alte cuvinte, acele seturi de convingeri, valori, atitudini și comportamente, care să îi ajute pe aceștia să transforme această lume în una mai bună, iar ei să fie cu un pas mai aproape de a-și atinge potențialul. Iar noi știm deja din psihologie că una dintre metodele prin care copiii învață este acea de a observa și imita comportamentul unor adulți din jurul lor. De ce să nu le oferim cele mai bune variante ale noastre și pe cei mai buni dintre noi care să îi ghideze?

Cei mai buni dintre noi nu înseamnă doar cei care au note de 10, ci cei care reușesc să-și trăiască viața armonios, împliniți, capabili să vadă schimbarea necesară pe care ar trebui să o facă în societate la toate nivelurile, pe care o și produc, de altfel. Duc asta și mai departe și afirm că și adulții învață sau fac schimbări la fel, văzând modele în ceilalți – liderul ca exemplu de urmat.

Dar dacă modelele din jurul copiilor sunt îndoielnice, incapabile să întrevadă măreția din interiorul lor sau să recunoască potențialul, adică incapabile să le fie mentori, atunci ce vor deveni aceștia? Poate nu vor reuși niciodată să își atingă potențialul sau poate că îl vor atinge după foarte multe oferturi. Am să vă spun o scurtă poveste personală: când eram mică ieşeam să mă joc foarte des la “poartă”, adică în faţa curţii bunicii mele de la ţară. Acolo era o bancă de lemn încăpătoare pentru toți copiii care veneau la poartă la noi. Aceștia erau foarte diverși, de la țară sau de la oraș. Ce nu-mi plăcea era că uneori vorbeau urât sau făceau glume neplăcute, alteori nu se dădeau din faţa maşinilor sau trişau la jocuri etc. Nu ştiu cât înţelegeam eu la vârsta aceea, dar simţeam că lucrurile ăstea puteau fi remediate.

De abia învăţasem să scriu în propoziţii cu ceva logică, când m-am gândit să construiesc o listă de reguli pentru colegii mei de joacă de la “poartă”. Regulile se refereau la joc şi la cum să ne comportăm noi la “poartă”. Una dintre reguli, pe care mi-o amintesc destul de bine era “să se dea la o parte din faţa imobilelor”. Nu am greşit, aşa era scris: i-mo-bi-le-lor. Am încercat să utilizez cuvinte pompoase, serioase, aşa cum utilizează oamenii mari.

Am lipit lista de reguli pe stâlpul de lângă gardul bunicii, ca să o vadă şi colegii de joacă. Am fost întrebată de unul dintre ei “ce înseamnă cuvântul imobile?” şi i-am spus că acestea sunt maşinile, vacile sau căruţele de pe drum, în ideea de tot ce se mişcă şi i-ar fi putut dăuna. Nu mai ştiu dacă m-a crezut sau nu.

A citit şi mama lista mea de reguli şi mi-a atras atenţia că ceea ce se mişcă sau la ce mă gândeam eu sunt lucruri mobile. Ştiu că m-am supărat foarte tare pe mine că am greşit asta, fiindu-mi ruşine cu greşeala mea. Cum am putut să greșesc așa, mințindu-i și pe ceilalți copii? Am luat lista de la poartă şi nu reţin să o fi pus la loc.

Mă întreb cum aș fi continuat povestea asta dacă aș fi avut un mentor, cineva care să vadă și să înțeleagă această dorință a mea de a mă implica și de a aduce schimbări în comunitate? Un mentor care să mă ghideze și să mă ajute să înțeleg că oamenii mai greșesc, că pot reformula și testa în continuare povestea cu “regulile de la poartă” – care, în sine, nu erau reguli, ci mai degrabă principii. Poate aș fi mers pe un alt drum.

Din acest motiv leadershipul vine cu responsabilitatea de a da mai departe. De a pune în lumină acele valori, atitudini și comportamente sănătoase, iar copiii, dar și noi toți, să putem face un salt spre un viitor mai curat.

Vă provoc pe voi, cei aflaţi în poziţii de leadership să vă asumaţi rolul de profesori, acolo unde puteţi şi puţin mai mult. Vă provoc să vă puneţi întrebarea: la câţi tineri/ oameni am ajuns eu cu înţelepciunea pe care eu am dobândit-o? Câte ore pe săptămână am alocat eu pentru a împărtăși ceea ce știu?

Nu este suficient să rămâneți în bulele voastre. Ieșiți din ele și răspândiți cât mai departe semințele voastre.

Acest articol a apărut inițial pe www.leaders.ro și poate fi citit și aici.

Spre final de an cu multă RĂBDARE

Comportamente, Educatie, Trairi cu (alt) sens / tagged , , , / / by

Timp de citire: 5 min

Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vederea îndeajuns de ascuțită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări. Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiți la ghimpe și să vezi trandafirul, să privești noaptea și să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai o vedere atât de slabă, încât să nu fii în stare să zărești dezlegarea.

Cele 40 de legi ale iubirii, de Elif Shakaf

Aș zice că nu sunt o persoană foarte răbdătoare de felul meu, poate de la zodie, poate de la moștenirea genetică sau din familie, poate din dorința de a arde etape. Îmi dau seama că este o lecție pe care o învăț constant și mă bucur când constat că am mai căpătat o unitate de răbdare. Pentru că finalul de an aduce pentru multă lume și momente de reflecție, las aici câteva concluzii la care am ajuns:

  1. Nu te arunca din prima spre câștigurile imediate. Deși par atrăgătoare și îți dau un sentiment de încredere tocmai pentru că ai rezultate, este doar o iluzie. Încrederea înseamnă să crezi, fără să ai un rezultat palpabil.

Concluzia aceasta a pornit de la un boardgame pe care l-am jucat în această seară – Tumult Royale și de la care mi-a venit inspirația pentru acest text. Unul dintre principiile strategice pe care eu le-am utilizat în cadrul jocului a fost acela de a avea răbdare. Deși în primele runde părea că nu construiesc nimic, la următoarele am reușit să construiesc chiar castele – acestea aducând cele mai multe puncte în joc. Chiar dacă îți ia mai mult timp să construiești un castel (care implică mai multe resurse și mai multe runde), fii sârguincios.

  1. Răbdarea înseamnă gândire strategică. Este despre privirea pe termen lung. Adică despre a avea o viziune și a o urma. Se leagă perfect de prima concluzie.

Să construiești pe o fundație suficient de solidă, astfel încât să nu se dărâme la primul cutremur – în asta constă puterea răbdării.

Liderii sunt răbdători atunci când echipele lor încă nu sunt la acel nivel de înțelegere care să le facă performante. Au încredere că vor ajunge acolo, cu uneltele necesare.

Mamele sunt răbdătoare când copiii lor fac în mod repetat lucruri greșite sau nepotrivite, căci ele știu că este important ca ei să învețe pe pielea lor. Au în vedere rezultatul pe termen lung.

  1. Răbdarea este despre a fi în prezent. Viitorul încă nu s-a întâmplat. Trecutul nu poate fi schimbat. Ai răbdare să te bucuri și să observi ce îți oferă prezentul.

Dacă laptopul nu ți se deschide și vrei scrii, ia o foaie de hârtie și scrie. Lasă laptopul să se deschidă în ritmul lui. Chiar atunci când am deschis laptopul să scriu despre răbdare, acesta și-a continuat update-ul început de dimineață pentru încă o jumătate de oră. Am luat agenda și am așternut ideile principale acolo, fără să mă agit în vreun fel (mai fac uneori asta). Chiar m-am bucurat, căci îmi place să scriu de mână și parcă ideile vin mai fluid. În general, din comoditate, e mai ușor să scriu pe laptop.

De aici aș mai formula încă o concluzie 4.1: Nu forța! Lasă lucrurile să se întâmple în ritmul lor.

Unele lucruri încolțesc/ înfloresc/ se coc etc. doar într-un anumit sezon. Copiii au nevoie 9 luni pentru a se coace în burtica mămicilor lor. Puii de elefant au nevoie de peste 1 an și jumătate de gestație pentru a veni pe lume.

iedera

Lasă lucrurile să se întâmple la momentul potrivit.

  1. A avea răbdare (cel puțin la mine) este chestiune de exercițiu. Cultiv această atitudine fie prin urcatul pe munte, fie prin mersul cu mașina în traficul bucureștean, fie prin meditație, fie prin descoperirea acelor convingeri care mă fac să pierd înțelesul lui “orice lucru își are vremea lui” (Eclesiastul).

Răbdarea este autocontrol. Al emoțiilor, al dorințelor, al lumii interioare. În copilărie ne spunea mamaia “înfrânați-vă, maică” și noi râdeam. Nu simțeam atunci cu adevărat rezultatele comportamentelor noastre.

  1. Ai răbdare cu tine.

Uneori nu vei găsi soluția din prima. Dar este OK. Ai încercat cel puțin o variantă care a dat greș.

Ai răbdare cu tine. Asta înseamnă să te iubești și să te accepți chiar dacă uneori nu iei cele mai bune decizii.

De câte ori nu am avut răbdare cu mine, cu mintea mea, cu corpul meu, cu ritmul meu de evoluție.

  1. Ai răbdare cu celălalt.

Noi vedem lucrurile prin intermediul nivelului nostru de înțelegere. Fiecare vede cât știe. Când unul nu știe cât știm noi (sau mai bine zis cât credem noi că știm), nu ar trebui să judecăm.

Iubește persoana de lângă tine. Ai răbdare să descoperi și punctul celuilalt de vedere. S-ar putea să descoperi o nouă perspectivă. Poate mai bun[. Poate nu.

Momentele în care mi-am pierdut răbdarea erau momentele care cereau mai multă atenție decât altele. Răspunsuri la întrebări de introspecție de tipul celor de mai jos m-au ajutat să văd mai bine: Cum de mi-am pierdut răbdarea (flowul, ritmul, încrederea, iubirea, concentrarea, echilibrul etc.) în această situație? Ce nu am așezat încă în mine? Ce depinde de mine și ce nu? Ce pot să controlez și ce nu? Ce pot face diferit?

Cred că acolo unde îți pierzi răbdarea se află o piatră prețioasă a lumii tale interioare care are nevoie să fie descoperită.


La final de postare și final de an, te invit să îți faci o listă pe două coloane cu momente:

rabdare grafic

Din listă alege top 3 cele mai relevante momente din cele două coloane și observă-le. Ce alegi să transferi în noul an?

A deveni lider este ca o urcare pe munte

Comportamente, Leadership, Orientare în cariera / / by
Elena Pâslaru-Hubati
Cele mai importante lecții de leadership le învățăm pe teren.

Timp de citire: 5 minute

Incălțăminte și îmbrăcăminte adaptate condițiilor, bagaj ușor, dar pregătit cu ce e necesar, experiență și atitudine pozitivă – cam așa s-ar rezuma ingredientele necesare unei urcări pe munte, care să se finalizeze cu atingerea vârfului cu zâmbetul pe buze și sentiment de împlinire. Pentru pasionații “munțomani”, aceste ingrediente sunt foarte cunoscute, iar paralela dintre urcarea pe munte și parcursul devenirii liderului s-ar putea să li se pară una foarte necesară.

Cu ce ajungi la baza muntelui, vei urca pe munte. Cu ce ajungi la baza muntelui, vei ajunge sau nu pe vârf

Poate cea mai importantă parte a urcării pe munte este partea de dinaintea ei. Pregătirea. Nu poți urca pe munte în pantofii de birou sau în șlapii pe care îi iei la mare. Și nici nu poți să înfrunți muntele fără să știi nimic despre el – în ce perioadă este urcarea – vară, iarnă, cât timp durează traseul, ce fel de animale găsești acolo, care sunt sursele de apă de pe drum, dacă este un traseu pentru începători sau profesioniști etc. Cu cât muntele este mai sofisticat (pietriș, grohotiș, urcușuri abrupte, zone în care ai nevoie să escaladezi etc.), cu atât pregătirea devine mai importantă, iar ceea ce alegi să porți în picioare sau tipul de pregătire poate determina reușita sau insuccesul. Este în responsabilitatea ta să îți asiguri pregătirea.
Un traseu de munte cu escaladă impune antrenament susținut în avans pentru pregătirea organismului fizic și mental. Un traseu de munte lejer, indicat pentru începători, poate cere doar o pereche încălțăminte ajustată ușor condițiilor și o cercetarea succintă asupra acestuia.


Sunt mai multe trasee pentru a ajunge pe vârf

behaviours.ro - urcare pe munte
sursa: arhiva personală

De cele mai multe ori, pentru a ajunge pe un vârf, poți avea mai multe trasee din care poți alege. Depinde de tine, de pregătirea și experiențele tale, să îți alegi traseul pe care îl poți duce sau care crezi că te va provoca. În asta constă frumusețea alegerii. Putem ajunge în același loc ca alții, însă urmând un traseu diferit.
Uneori, doar pentru că nu ai ales traseul potrivit, nu înseamnă că nu poți alege un altul sau că nu te poți întoarce ca să te pregătești mai bine și să urci din nou pe culmea care te-a provocat.
Fiecare traseu are ceva să îți ofere. Ești pregătit să înveți? Oricum ar fi, chiar și același traseu poate aduce unor oameni care au urcat împreună perspective și învățaminte diferite.

Poți să urci pe munte singur sau însoțit

Treaba asta este foarte importantă. Îmi vine să pun punct aici și să revin cu un articol dedicat.
Las totuși câteva semințe, care să rodească.
Știi că mergi cu cineva beteag la drum, atunci ai răbdare să faceți drumul împreună, dar să fii conștient că există posibilitatea să nu ajungi la capăt. Dacă ți-ai luat un coleg de drum despre care știai că este pregătit, însă urcând împreună ți-a demonstrat că nu poate sau că devine anxios, atunci nu te frustra, ieși la dialog, astfel încât pentru fiecare să devină a learning experience.

Dar, dacă dai peste un însoțitor al cărui ritm și abilități te completează și alături de care traseul devine o bucurie, atunci mulțumește-i, apreciază-l și ia-l în barcă și pentru alte aventuri. Partea cea mai frumoasă este că munții cei mai înalți și mai provocatori îi urci mai ușor doar fiind însoțiti de o echipă pregătită, cu abilități diferite. În plus, ai și cu cine să sărbătorești în vârful muntelui!

Pregătește-te pentru imprevizibil

Schimbarea este singura constantă din viața noastră. Pregătește-te pentru schimbare!
Un traseu care nu mai poate fi urcat, căci o stâncă blochează urcarea; o vreme care la bază părea însorită, dar în vârf este vânt puternic însoțit de ploaie; o piatră nelalocul ei care produce un mic accident la unul dintre însoțitori sau chiar la tine – pregătește-te pentru imprevizibil și nu te frustra. Face parte din călătorie. Cum reacționezi la ceea ce ți se întâmplă poate salva situația sau, din contră, să o înrăutațească. Lasă norii emoționali să treacă și vezi cum ajungeți sănătoși la nivelul următor.

A urca pe vârf înseamnă să și cobori

Până acum am vorbit despre vârfuri și despre urcare. Și coborârea este la fel de importantă, iar călătoria se încheie la baza muntelui. Îmi amintesc aici de o urcare pe munte în această vară pe un vârf din Piatra Craiului, pe un traseu unde aveam o singură sursă de apă – așa că ne-am înarmat cu multe sticle în bagaj. Am avut apă suficientă până în vârf, însă și coborârea a fost lungă și ușor periculoasă și am ajuns la izvorul situat la jumătatea coborârii cu gâturile uscate și puțin ciufuliți de frustare fizică.

behaviours.ro - urcare pe munte
sursa: arhiva personală

Sunt multe de spus despre urcarea pe un munte – despre pauze, ritm, atitudinea interioară etc. Munți de urcat sunt mulți, dar pot fi și podișuri sau câmpii de parcurs. Cu cât vei urca mai des, cu atât vei fi pregătit pentru un munte mai mare sau mai provocator. Dați curs provocărilor și experiențelor de învățare din viața voastră. Așa sunt forjați liderii. Nu stând acasă și privind la televizor, imaginându-și cum ar putea deveni lideri. Ci intrând în jocul vieții, bucurându-se de urcări și coborâri, propunând trasee pentru alții sau pentru sine.

Care este muntele pe care îl ai de urcat în această perioadă?

Articol scris pentru www.leaders.ro și poate fi găsit și aici.

Dictionar explicativ – analogiile pot fi variate, fiecare alege cea care se potrivește cel mai bine cu el.

Vârful – o rezolvare, un obiectiv, o viziune sau o provocare pe care prezentul sau viitorul lider le-a dorit sau le-a acceptat.

Cel care urcă – liderul în fruntea unei echipe sau viitorul lider, aflat în formare, care urcă pe vârful muntelui interior sau ierarhic.

Muntele – provocările, proiectele, echilibrul interior.

Despre potriviri şi lucru în echipă [1]

Comportamente, Leadership / tagged , , , , , , , / / by

Timp de citire: sub 5 min

Episodul 1: Planta cu flori galbene. Când un om din echipa ta nu îşi găseşte locul.

După ce m-am mutat în casă nouă, am luat din piaţă cu mult entuziasm o plantă cu flori galbene. Am pus-o în balcon, fericită că îi pot da culoare spaţiului aproape gol. Fericirea s-a dus brusc după câteva zile, când am găsit noua mea plăntuţă pleoştită, după ce soarele a venit cu razele lui călduroase peste ea. M-am gândit că nu a avut apă suficient, aşa că am udat-o. Aproape şi-a revenit pe seară. A doua zi, deşi era bine udată am găsit-o la fel de pleoştită – se vedea că florile şi frunzele suferiseră o deshidratare puternică. Mă tot întrebam ce fac greşit, aşa că am sunat-o pe mama să găsesc soluţia. Am aflat că plăntuţa avea nevoie de umbră şi nicidecum de soare puternic.

Mi-a fost greu să identific locul potrivit pentru ea, o puneam în baie în timpul zilei şi pe marginea balconului, la aer, pe timpul nopţii. Devenise un stres. Şi pentru ea şi pentru mine. Vedeam că, deşi nu mai avea un aspect veşted, nici nu era foarte viguroasă. Era pe o linie de plutire foarte fină, dependentă de mine pentru supravieţuire.

Casa mea nu era un loc bun pentru ea şi poate că nici eu nu ştiam să am grijă de ea aşa cum avea nevoie. Chestia asta mă întrista. Am dat-o mamei să o pună în pământ la ţară, mă documentasem şi am înţeles că ar fi mai degrabă o floare de grădină şi că i-ar fi mai bine acolo. Acum e viguroasă şi mă bucură că şi-a găsit locul în care prosperă.

Multe lucruri din jurul nostru ne oferă oportunităţi de învăţare dacă avem răbdarea să le observăm. Aceasta m-a dus cu gândul la oamenii pe care i-am avut în echipele pe care le-am coordonat sau în care m-am aflat şi la maniera în care am performat eu în aceste situaţii.

  • De ce floarea galbenă nu s-a potrivit în casa mea?

Nu erau condiţiile potrivite pentru ea. Nici temperatura, nici umiditatea aerului, nici spaţiul în sine. Dar răspunsul nu este atât de simplu.

Eu puteam să salvez de la început floarea de zilele de chin. Puteam să mă interesez de cum reacţionează o astfel de floare în mediul de acasă şi care sunt nevoile ei şi, în funcţie de asta, să o cumpăr pe ea sau pe o alta. Tot ce am făcut eu a fost să mă entuziasmez, să o aduc acasă şi să mă aştept ca ei să îi fie bine, cu efort minim şi fără să mă gândesc că are nevoie de îngrijire diferită de cea oferită florilor pe care le aveam până atunci.

Oare câţi oameni devin entuziaşti la apariţia unui om frumos, cu calităţi extraordinare, pe care îl doresc automat în echipa lor? Cred că mulţi. Şi eu am fost un om frumos pentru unii. Şi eu m-am entuziasmat la vederea unor alţi oameni frumoşi. Pe măsură ce am experimentat mai multe situaţii, în spaţii de lucru diverse – ONG, privat companii mari sau mici, mediul instituţional – am realizat că entuziasmul acesta are nevoie de echilibru, gândire strategică şi cu accent pe obiectivele pe termen lung, atât pentru tine, cât şi pentru colegul de discuţie. Din respect pentru amândoi şi cu responsabilitate pentru toată lumea implicată în proces şi potenţialul fiecăruia. Uneori s-ar putea să se potrivească, iar condiţiile să fie toate întrunite. Alteori, s-ar putea să aduci în spaţiu pe cineva care ar putea înflori mai voinic în altă parte. Sigur, în cazul oamenilor, putem gândi că liberul arbitru este, în primul rând, în ograda lor.

Plusul, gândindu-mă la exemplul florii, a fost că îmi păsa ca ei să îi fie bine, nu doar să dea frumos pe balconul meu.

  • De ce unii oameni se potrivesc sau nu în echipele din care fac sau vor face parte?

Aici povestea devine complexă, căci nu mai vorbim despre o flori, ci despre oameni cu nevoi sofisticate. Pot fi mulţi factori care pot face ca un om să nu se potrivească într-o echipă şi care pot afecta eficienţa şi entuziasmul acestuia sau chiar a intregii echipe. Valorile, viziunea, experienţa şi educaţia se pot transforma în barierele “perfecte” când este vorba despre lucrul în echipă, dacă nu sunt congruente sau complementare. Principiile diferite care pot ghida membrii unei echipe pot genera conflicte sau disensiuni. În timp, dacă acestea nu sunt gestionate sau înţelese pot destabiliza sau slăbi echipa şi rezultatele acesteia. Spaţiul de discuţie este uriaş şi, cu siguranţă, îi voi aloca spaţiul necesar altă dată pe Behaviours. Insă vreau să mă opresc asupra ritmului de lucru.

  • Pentru că suntem diferiţi!

Oamenii sunt atât de diferiţi şi asta face ca salata asta de viaţă să fie atât de frumoasă, în cele mai multe cazuri. Unii sunt exploratori şi vor să experimenteze mai multe, să meargă pe teren, să plece în călătorii, în alte oraşe, în alte ţări. Iar munca de birou le încorsetează spiritul şi creativitatea. Alţii, tocmai invers.

Unii apreciază mai mult un program variabil, programul standard de 8-16 devenind greoi şi frustrant. Pe termen lung eficienţa acestora poate scădea şi se pot simţi ca într-o cuşcă. Ei vor ştii asta, însă poate că cei care s-au entuziasmat iniţial de abilităţile acestora să devină frustraţi că “floarea” luată nu mai vrea să înflorească în condiţii stricte sau furioşi dacă “floarea” pleacă spre alte medii mai potrivite pentru potenţialul ei.  Îmi aduc aminte de o idee care spune că lucrurile care îţi plăceau iniţial la partenerul tău sunt aceleaşi care au potenţialul să te despartă.

Alţii simt nevoia de program fix, de o structură pe care să-şi organizeze programul şi rutina. Aşa sunt ei eficienţi. Am avut în acelaşi timp, la un moment dat, în echipă aceste două tipologii şi se completau foarte bine: o persoană creativă, care se ocupa de materialele scrise şi concepte şi o persoană cu gândirea structurată, care prefera programul clasic. Se înţelegeau perfect. Erau amândouă la locul potrivit pentru acel moment.

Unii nu pot lucra sub presiune, nu sunt obişnuiţi, nu înţeleg urgenţa, se înfricoşează şi le creează un stres puternic, pe care uneori îl aruncă şi către ceilalţi. Preferă joburi cu un necesar de rezistenţă scăzută la efort. Alţii, preferă mai degrabă locuri de muncă unde inteligenţa lor este solicitată pe durate mai mari, iar asta îi face să se simtă utili.

Unii simt nevoia de urgenţă în ritmul lor de lucru, un program anost, rutinier ar putea mai degrabă să îi scoată din minţi.

Unii preferă să lucreze singuri, independent, iar alţii în echipă.

Fiecare va şti sau va simţi când nu se află în echipa potrivită. Este suficient să observe momentele care creează stres, în care nu sunt inspiraţi sau performanţi. Şi, desigur, asta nu înseamnă că trebuie să plece la primele semne, ci să vadă întâi ce produce neconcordanţa. Poate

… este un conflict de valori sau de viziune

… are nevoie să schimbe rutina de lucru

… e cazul să treacă la o provocare mai mare

… are nevoie de un shift în carieră

… are nevoie de o pauză

… are nevoie să-şi reorienteze atenţia spre alte planuri prioritare ale vieţii

… sau poate toate la un loc, căci nicio neconcordanţă nu vine singură.

Respectând ritmul fiecăruia, transmiţi în echipă sentimentul de respect. Şi toţi care sunt în ecuaţie se vor simţi mai liberi şi mai dispuşi să aducă în ecuaţie tot ceea ce au mai bun în ei.

Extra: postare inspirată de dinamica naturii, perfectă şi cu accent pe echilibru.

A fi dispus să asculţi. Întâlnirile neîntâmplătoare

Comportamente, Educatie / / by

Timp de citire: sub 4 min

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o discuţie cu R., una dintre fetele unui prieten de-al tatălui meu, care era puţin mai mare decât mine ca vârstă. Era confuză cu ce urma să facă după liceu şi în general în viaţă şi s-a gândit că eu aş putea să o ajut cu nişte idei. A venit acasă la mine şi, pentru câteva zeci de minute, poate ore, am discutat despre facultăţi, alegeri, despre viitor, despre noi. Reţin imaginea întâlnirii, cu ea atentă şi curioasă, punând multe întrebări şi răspunzând numeroaselor întrebări pe care i le puneam şi eu. Simţeam un fel de responsabilitate, că ceea ce îi spuneam s-ar putea să îi schimbe viitorul. Voiam să îi spun cele mai bune gânduri ale mele, să nu o “stric”, să îi fie bine. Simţeam şi un fel de mândrie, că a venit să mă întrebe tocmai pe mine. Îmi plăcea asta şi mai îmi plăcea să mă simt utilă.

Anul trecut, în vară, eram la casa părinţilor mei şi, la o distanţă de peste 12 ani de la discuţia noastră, mi-a spus că momentul acela a fost decisiv în viaţa ei şi că îmi mulţumeşte pentru asta. Am zâmbit în sinea mea şi mi-am dat seama de nişte lucruri, gândindu-mă la toată întâmplarea. Iată două dintre ele:

  1. Că descoperi în timp impactul unei întâlniri.

Ca educator – fie în postura de profesor, trainer, coleg, coordonator, manager, prieten, părinte sau om – eşti precum un agricultor care pune seminţe în pământ cu încrederea că acestea vor încolţi şi se vor transforma, în timp, în plante viguroase, care dau fructe, legume sănătoase. În seminţe se află esenţa concentrată a viitoarei plante. În plus, ai responsabilitatea plantării celor mai bune seminţe pe care le ai la îndemână pentru unii, iar pentru alţii să oferi cel mai hrănitor pământ în care viitoarele seminţe să încolţească, iar alteori să nu influenţezi cu nimic, să laşi natura să îşi urmeze cursul.

Timpul este deopotrivă inamic şi prieten celor care sunt implicaţi în orice activitate cu rol educaţional. Nu vezi rezultatul imediat, ci în timp, atât educatorii, cât şi cei care învaţă au nevoie de multă răbdare şi perseverenţă.

  1. Că a fost impresionantă disponibilitatea ei de a asculta ce spune un altul mai mic ca vârstă decât ea şi de a face o alegere ghidată de ideile rezultate în acea discuţie.

Lucrez de peste nouă ani cu adolescenţii aflaţi la vârsta marilor întrebări facilitând cursuri despre leadership, valori, comunicare şi lucru în echipă, care se suprapun de cele mai multe ori cu timpul lor liber. Cei mai mulţi se află acolo pentru că vor să înveţe să fie lideri – doar sunt cursuri de leadership. Însă, prin simpla lor prezenţă la curs îmi arată disponibilitatea lor de a asculta, de a învăţa, de a pune întrebări, de a primi răspunsuri. Faptul că mulţi dintre cei care participă au rezultate mai bune la şcoală, se înţeleg mai bine cu părinţii, prietenii şi colegii lor sau încep să facă proiecte cu impact în comunitate se datorează, în primul rând, acestei disponibilităţii lor de a asculta, de a fi deschişi şi către altă perspectivă asupra felului anumite lucruri pot fi făcute, de a renunţa puţin la ego-ul care şopteşte uneori “eu ştiu tot”, “sunt cel mai deştept, doar că nu sunt înţeles sau sunt înţeles greşit de ceilalţi” etc.

“Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.”  (Albert Einstein) – poate de aceea cei care sunt deschişi să asculte şi alte perspective pot face mai uşor transformări în viaţa lor. Ei au încredere că rafinând ceea ce cred despre un lucru, adică gândirea lor, ceea ce vor obţine va fi mai rafinat, mai apropiat de aspiraţiile proprii, transformând viaţa lor de zi cu zi în mod conştient.

Şi te întreb pe tine, cititorule.

Când ai fost ultima dată disponibil să îi asculţi cu adevărat pe ceilalţi, mai tineri, mai în vârstă sau mai diferiţi ca tine? Să îi laşi să îţi pună întrebări, poate chiar stânjenitoare, la care poate chiar să răspunzi cu “nu ştiu” sau “la asta nu m-am gândit până acum” sau “pentru că mi-e frică”.

Care este acel gând din mintea ta pe care l-ai schimba începând de acum şi pe care schimbându-l crezi că te-ar face mai bun, mai eficient, mai încrezător în viaţă?

Extra: acest post a fost inspirat de noua serie de carnete concepută de Noemi Meilman “Întâlnire neîntâmplătoare”/ “Encounters”, pe care vă invit să o descoperiţi aici. Fotografia din intro conţine unul dintre carnete.