Despre potriviri şi lucru în echipă [1]

Timp de citire: sub 5 min

Episodul 1: Planta cu flori galbene. Când un om din echipa ta nu îşi găseşte locul.

După ce m-am mutat în casă nouă, am luat din piaţă cu mult entuziasm o plantă cu flori galbene. Am pus-o în balcon, fericită că îi pot da culoare spaţiului aproape gol. Fericirea s-a dus brusc după câteva zile, când am găsit noua mea plăntuţă pleoştită, după ce soarele a venit cu razele lui călduroase peste ea. M-am gândit că nu a avut apă suficient, aşa că am udat-o. Aproape şi-a revenit pe seară. A doua zi, deşi era bine udată am găsit-o la fel de pleoştită – se vedea că florile şi frunzele suferiseră o deshidratare puternică. Mă tot întrebam ce fac greşit, aşa că am sunat-o pe mama să găsesc soluţia. Am aflat că plăntuţa avea nevoie de umbră şi nicidecum de soare puternic.

Mi-a fost greu să identific locul potrivit pentru ea, o puneam în baie în timpul zilei şi pe marginea balconului, la aer, pe timpul nopţii. Devenise un stres. Şi pentru ea şi pentru mine. Vedeam că, deşi nu mai avea un aspect veşted, nici nu era foarte viguroasă. Era pe o linie de plutire foarte fină, dependentă de mine pentru supravieţuire.

Casa mea nu era un loc bun pentru ea şi poate că nici eu nu ştiam să am grijă de ea aşa cum avea nevoie. Chestia asta mă întrista. Am dat-o mamei să o pună în pământ la ţară, mă documentasem şi am înţeles că ar fi mai degrabă o floare de grădină şi că i-ar fi mai bine acolo. Acum e viguroasă şi mă bucură că şi-a găsit locul în care prosperă.

Multe lucruri din jurul nostru ne oferă oportunităţi de învăţare dacă avem răbdarea să le observăm. Aceasta m-a dus cu gândul la oamenii pe care i-am avut în echipele pe care le-am coordonat sau în care m-am aflat şi la maniera în care am performat eu în aceste situaţii.

  • De ce floarea galbenă nu s-a potrivit în casa mea?

Nu erau condiţiile potrivite pentru ea. Nici temperatura, nici umiditatea aerului, nici spaţiul în sine. Dar răspunsul nu este atât de simplu.

Eu puteam să salvez de la început floarea de zilele de chin. Puteam să mă interesez de cum reacţionează o astfel de floare în mediul de acasă şi care sunt nevoile ei şi, în funcţie de asta, să o cumpăr pe ea sau pe o alta. Tot ce am făcut eu a fost să mă entuziasmez, să o aduc acasă şi să mă aştept ca ei să îi fie bine, cu efort minim şi fără să mă gândesc că are nevoie de îngrijire diferită de cea oferită florilor pe care le aveam până atunci.

Oare câţi oameni devin entuziaşti la apariţia unui om frumos, cu calităţi extraordinare, pe care îl doresc automat în echipa lor? Cred că mulţi. Şi eu am fost un om frumos pentru unii. Şi eu m-am entuziasmat la vederea unor alţi oameni frumoşi. Pe măsură ce am experimentat mai multe situaţii, în spaţii de lucru diverse – ONG, privat companii mari sau mici, mediul instituţional – am realizat că entuziasmul acesta are nevoie de echilibru, gândire strategică şi cu accent pe obiectivele pe termen lung, atât pentru tine, cât şi pentru colegul de discuţie. Din respect pentru amândoi şi cu responsabilitate pentru toată lumea implicată în proces şi potenţialul fiecăruia. Uneori s-ar putea să se potrivească, iar condiţiile să fie toate întrunite. Alteori, s-ar putea să aduci în spaţiu pe cineva care ar putea înflori mai voinic în altă parte. Sigur, în cazul oamenilor, putem gândi că liberul arbitru este, în primul rând, în ograda lor.

Plusul, gândindu-mă la exemplul florii, a fost că îmi păsa ca ei să îi fie bine, nu doar să dea frumos pe balconul meu.

  • De ce unii oameni se potrivesc sau nu în echipele din care fac sau vor face parte?

Aici povestea devine complexă, căci nu mai vorbim despre o flori, ci despre oameni cu nevoi sofisticate. Pot fi mulţi factori care pot face ca un om să nu se potrivească într-o echipă şi care pot afecta eficienţa şi entuziasmul acestuia sau chiar a intregii echipe. Valorile, viziunea, experienţa şi educaţia se pot transforma în barierele “perfecte” când este vorba despre lucrul în echipă, dacă nu sunt congruente sau complementare. Principiile diferite care pot ghida membrii unei echipe pot genera conflicte sau disensiuni. În timp, dacă acestea nu sunt gestionate sau înţelese pot destabiliza sau slăbi echipa şi rezultatele acesteia. Spaţiul de discuţie este uriaş şi, cu siguranţă, îi voi aloca spaţiul necesar altă dată pe Behaviours. Insă vreau să mă opresc asupra ritmului de lucru.

  • Pentru că suntem diferiţi!

Oamenii sunt atât de diferiţi şi asta face ca salata asta de viaţă să fie atât de frumoasă, în cele mai multe cazuri. Unii sunt exploratori şi vor să experimenteze mai multe, să meargă pe teren, să plece în călătorii, în alte oraşe, în alte ţări. Iar munca de birou le încorsetează spiritul şi creativitatea. Alţii, tocmai invers.

Unii apreciază mai mult un program variabil, programul standard de 8-16 devenind greoi şi frustrant. Pe termen lung eficienţa acestora poate scădea şi se pot simţi ca într-o cuşcă. Ei vor ştii asta, însă poate că cei care s-au entuziasmat iniţial de abilităţile acestora să devină frustraţi că “floarea” luată nu mai vrea să înflorească în condiţii stricte sau furioşi dacă “floarea” pleacă spre alte medii mai potrivite pentru potenţialul ei.  Îmi aduc aminte de o idee care spune că lucrurile care îţi plăceau iniţial la partenerul tău sunt aceleaşi care au potenţialul să te despartă.

Alţii simt nevoia de program fix, de o structură pe care să-şi organizeze programul şi rutina. Aşa sunt ei eficienţi. Am avut în acelaşi timp, la un moment dat, în echipă aceste două tipologii şi se completau foarte bine: o persoană creativă, care se ocupa de materialele scrise şi concepte şi o persoană cu gândirea structurată, care prefera programul clasic. Se înţelegeau perfect. Erau amândouă la locul potrivit pentru acel moment.

Unii nu pot lucra sub presiune, nu sunt obişnuiţi, nu înţeleg urgenţa, se înfricoşează şi le creează un stres puternic, pe care uneori îl aruncă şi către ceilalţi. Preferă joburi cu un necesar de rezistenţă scăzută la efort. Alţii, preferă mai degrabă locuri de muncă unde inteligenţa lor este solicitată pe durate mai mari, iar asta îi face să se simtă utili.

Unii simt nevoia de urgenţă în ritmul lor de lucru, un program anost, rutinier ar putea mai degrabă să îi scoată din minţi.

Unii preferă să lucreze singuri, independent, iar alţii în echipă.

Fiecare va şti sau va simţi când nu se află în echipa potrivită. Este suficient să observe momentele care creează stres, în care nu sunt inspiraţi sau performanţi. Şi, desigur, asta nu înseamnă că trebuie să plece la primele semne, ci să vadă întâi ce produce neconcordanţa. Poate

… este un conflict de valori sau de viziune

… are nevoie să schimbe rutina de lucru

… e cazul să treacă la o provocare mai mare

… are nevoie de un shift în carieră

… are nevoie de o pauză

… are nevoie să-şi reorienteze atenţia spre alte planuri prioritare ale vieţii

… sau poate toate la un loc, căci nicio neconcordanţă nu vine singură.

Respectând ritmul fiecăruia, transmiţi în echipă sentimentul de respect. Şi toţi care sunt în ecuaţie se vor simţi mai liberi şi mai dispuşi să aducă în ecuaţie tot ceea ce au mai bun în ei.

Extra: postare inspirată de dinamica naturii, perfectă şi cu accent pe echilibru.

A fi dispus să asculţi. Întâlnirile neîntâmplătoare

Timp de citire: sub 4 min

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o discuţie cu R., una dintre fetele unui prieten de-al tatălui meu, care era puţin mai mare decât mine ca vârstă. Era confuză cu ce urma să facă după liceu şi în general în viaţă şi s-a gândit că eu aş putea să o ajut cu nişte idei. A venit acasă la mine şi, pentru câteva zeci de minute, poate ore, am discutat despre facultăţi, alegeri, despre viitor, despre noi. Reţin imaginea întâlnirii, cu ea atentă şi curioasă, punând multe întrebări şi răspunzând numeroaselor întrebări pe care i le puneam şi eu. Simţeam un fel de responsabilitate, că ceea ce îi spuneam s-ar putea să îi schimbe viitorul. Voiam să îi spun cele mai bune gânduri ale mele, să nu o “stric”, să îi fie bine. Simţeam şi un fel de mândrie, că a venit să mă întrebe tocmai pe mine. Îmi plăcea asta şi mai îmi plăcea să mă simt utilă.

Anul trecut, în vară, eram la casa părinţilor mei şi, la o distanţă de peste 12 ani de la discuţia noastră, mi-a spus că momentul acela a fost decisiv în viaţa ei şi că îmi mulţumeşte pentru asta. Am zâmbit în sinea mea şi mi-am dat seama de nişte lucruri, gândindu-mă la toată întâmplarea. Iată două dintre ele:

  1. Că descoperi în timp impactul unei întâlniri.

Ca educator – fie în postura de profesor, trainer, coleg, coordonator, manager, prieten, părinte sau om – eşti precum un agricultor care pune seminţe în pământ cu încrederea că acestea vor încolţi şi se vor transforma, în timp, în plante viguroase, care dau fructe, legume sănătoase. În seminţe se află esenţa concentrată a viitoarei plante. În plus, ai responsabilitatea plantării celor mai bune seminţe pe care le ai la îndemână pentru unii, iar pentru alţii să oferi cel mai hrănitor pământ în care viitoarele seminţe să încolţească, iar alteori să nu influenţezi cu nimic, să laşi natura să îşi urmeze cursul.

Timpul este deopotrivă inamic şi prieten celor care sunt implicaţi în orice activitate cu rol educaţional. Nu vezi rezultatul imediat, ci în timp, atât educatorii, cât şi cei care învaţă au nevoie de multă răbdare şi perseverenţă.

  1. Că a fost impresionantă disponibilitatea ei de a asculta ce spune un altul mai mic ca vârstă decât ea şi de a face o alegere ghidată de ideile rezultate în acea discuţie.

Lucrez de peste nouă ani cu adolescenţii aflaţi la vârsta marilor întrebări facilitând cursuri despre leadership, valori, comunicare şi lucru în echipă, care se suprapun de cele mai multe ori cu timpul lor liber. Cei mai mulţi se află acolo pentru că vor să înveţe să fie lideri – doar sunt cursuri de leadership. Însă, prin simpla lor prezenţă la curs îmi arată disponibilitatea lor de a asculta, de a învăţa, de a pune întrebări, de a primi răspunsuri. Faptul că mulţi dintre cei care participă au rezultate mai bune la şcoală, se înţeleg mai bine cu părinţii, prietenii şi colegii lor sau încep să facă proiecte cu impact în comunitate se datorează, în primul rând, acestei disponibilităţii lor de a asculta, de a fi deschişi şi către altă perspectivă asupra felului anumite lucruri pot fi făcute, de a renunţa puţin la ego-ul care şopteşte uneori “eu ştiu tot”, “sunt cel mai deştept, doar că nu sunt înţeles sau sunt înţeles greşit de ceilalţi” etc.

“Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.”  (Albert Einstein) – poate de aceea cei care sunt deschişi să asculte şi alte perspective pot face mai uşor transformări în viaţa lor. Ei au încredere că rafinând ceea ce cred despre un lucru, adică gândirea lor, ceea ce vor obţine va fi mai rafinat, mai apropiat de aspiraţiile proprii, transformând viaţa lor de zi cu zi în mod conştient.

Şi te întreb pe tine, cititorule.

Când ai fost ultima dată disponibil să îi asculţi cu adevărat pe ceilalţi, mai tineri, mai în vârstă sau mai diferiţi ca tine? Să îi laşi să îţi pună întrebări, poate chiar stânjenitoare, la care poate chiar să răspunzi cu “nu ştiu” sau “la asta nu m-am gândit până acum” sau “pentru că mi-e frică”.

Care este acel gând din mintea ta pe care l-ai schimba începând de acum şi pe care schimbându-l crezi că te-ar face mai bun, mai eficient, mai încrezător în viaţă?

Extra: acest post a fost inspirat de noua serie de carnete concepută de Noemi Meilman “Întâlnire neîntâmplătoare”/ “Encounters”, pe care vă invit să o descoperiţi aici. Fotografia din intro conţine unul dintre carnete.